"Vino aici" și "Lasă-ți mâna-n mâna mea..."

Am început cu folk, am continuat cu rock și m-am întors la folk. Un periplu de 50 de ani de stat pe scenă. Zic eu cu onoare. M-am lansat în 1973, deci 2023 este anul meu aniversar, jumătate de veac de activitate. Un an de poveste pentru care am decis ca pe durata întregului an să povestesc oamenilor, publicului mare, fanilor, tinerilor povești din cei 50 de ani de stat pe scenă. Și m-a ajutat mult online-ul și social media să spun poveștile. Dar cel mai tare mi-am dorit ca această aniversare de 50 de ani, #Zoia50aniversar, să aibă două elemente importante; primul element ‒ lansarea unui dublu album aniversar care să conțină două CD-uri distincte; al doilea element ‒ o serie de trei concerte aniversare îm trei orașe importante pentru mine, Tulcea, Ploiești și București. Dublul album aniversar sau digipack, “Best of the best of”, cuprinde două CD-uri, primul CD conține 17 melodii, o selecție din cele mai bune piese ale mele din cele patru albume de autor scoase pînă acum, al doilea CD conține 15 piese compuse și cîntate între 1973 și 1986, înregistrate în studioul Radio România, în 1975, în sistem mono. Aceste piese de colecție, doar voce și chitară, nu au fost auzite de marele public niciodată. Cu acordul Direcției de Patrimoniu a Radio România le-am putut scoate din arhiva radioului public, curățate, desprăfuite, masterizate din nou de Victor Panfilov, și puse pe dublul album aniversar. Pentru cunoscători, am zis eu, pentru că cele cinci octave și jumătate ale glasului meu de atunci s-au transformat în vocea amplă, de altistă 100%, de acum.

Aș pune accent pe cuvânt mai degrabă, deoarece cuvintele, puse la un loc, alcătuiesc sunete. Cuvintele, dacă te pricepi să le găsești și să le potrivești, îți deschid universul muzical.

Într-un interviu emblematic despre cariera de 50 de ani, publisherul Ioan Big scria: “Lansată în anii ’70 pe un traseu artistic ce a purtat-o de atunci pe toate scenele din țară, de la cele ale cenaclurilor la gale şi festivaluri, de la Gărâna sau Iaşi până la Constanța ori Sighet, parcurs de decenii în decursul căruia căutările au dus-o dinspre folk – dragostea ei perenă – spre rock (Sfinx) şi pop-rock (Stereo), dar şi în zona muzicii de teatru sau circ, Zoia Alecu reprezintă un exemplu rarisim de creator de muzică şi versuri care îşi menține intactă vitalitatea şi strălucirea, inclusiv în raport cu publicul milenial.”

Nu am pregetat să merg la toate festivalurile unde am fost invitată, fie că erau la prima ediție, fie că erau deja dintre festivalurile cu tradiție. Am fost în juriul multor festivaluri, am susținut și susțin vocile tinere.

În anul 2013, am sărbătorit 40 de ani de carieră artistică. Și cum i-am sărbătorit? Cum știu eu mai bine, prin cîntat. Am ales scena cinematografului Patria, acolo se potrivea mai bine poveștii pe care mi-am dorit s-o țes prin versuri. Am făcut un scenariu ca de film pornind de la povestirile lui Alexandre Dumas, dar în cazul meu erau 40 de ani, nu 20. Deci, „După 40 de ani” a fost titlul spectacolului aniversar și mi-am dorit alături pe cei trei muschetari, Athos, Porthos și Aramis, pe inegalabilul D’Artagnan. Iar eu fiica lui, Valentine. Rolurile au fost jucate cu măiestrie de Nicu Alifantis ‒ Athos, Mircea Vintilă ‒Porthos, Adrian Sărmășan ‒ Aramis și Doru Stănculescu – D’Artagnan. Am compus special pentru acel spectacol și o melodie, “Imnul Muschetarilor”, versuri și muzică, melodie pe care am cîntat-o toți pe scenă în deschiderea concertului. Prima parte a concertului de 40 de ani a fost, astfel, susținută de bravii mei camarazi de arme și de cîntat. Partea a doua a concertului a fost alături de trupa Sfinx Experience, adică Crina Mardare și Mișu Cernea, noi trei fiind nucleul trupei, cu un upgrade de muzicieni tineri. Melodiile alese au fost din repertoriul meu folk, dar cîntate cu trupa.

Ouă de rouă

M-am născut în București, zona "Măcelari" (aproape de Lizeanu), iar la patru ani, împreună cu familia ne-am mutat în Calea Victoriei. Am făcut primele 4 clase la liceul de muzică "George Enescu", unde am studiat vioara, dar tata ar fi dorit să cânt la violoncel. La "Enescu" am remarcat-o pe Crina Mardare care era un copil foarte frumos. Mergeam amândouă pe aceeași stradă spre scoala de muzică. Am revăzut-o apoi la 16 ani, la o serată a părinților ei. Eu eram așezată ștrengărește, pe jos, cu Moțu Pittiș și Doru Stănculescu, cu blugi evazați și o alură foarte hippie. Ea, Crina, în rochie de triplu-voal, lungă până-n pământ... s-a apropiat foarte timid și ne-a întrebat dacă poate să stea cu noi. Am rămas prietene și-n zilele de azi. Apoi, am renunțat la școală de muzică și am ales o pregătire la liceul teoretic "Mihail Sadoveanu", apoi în "Lazăr". La 16 ani am adunat bani pentru prima chitară din donări de sânge repetate; am început să compun piese în stil folk pe versuri proprii. Mai târziu, îmi plăcea să scriu versuri în parcul Groapa Leilor, de pe Kiseleff... Stăteam întinsă pe o piatră și mă uitam la copaci, la frunze... Era vară spre toamnă... Eu am un cult pentru Maria Tănase. După două ore de contemplare, am început să stau de vorbă cu Maria Tănase: "Știai tu, Marie, că roua e vie...". Și uite așa s-au născut versurile la "Ouă de rouă". Aveam 19 ani. Când am ajuns acasă, am făcut muzica.

Am început să cânt în 1973folk.Prima dată am participat la un concurs interliceal unde am obținut locul 2 cu o compoziție proprie, Primele piese compuse au fost "Anotimpul nebunilor"și "Orbii". Apoi, în octombrie, același an, mi-am făcut debutul pe scena „Clubului A”. La invitația lui Doru Stanculescu care mi-a devenit, astfel, naș muzical. În '74 am ajuns la "Cenaclul Flacara",unde am debutat în aceeași seara cu Nicu Alifantis, un foarte bun prieten. De acolo am fost văzută de Aurel Gherghel care la vremea aceea era impresar. El m-a dus la o grămadă de concerte și asa, la finele lui '74, deja se știa de mine. Tot în '74 am fost cooptată în „Cenaclul Amfiteatrul Artelor”.

Am fost de două ori laureată a festivalului „Primăvara Baladelor”, am colindat prin toată țara de-a lungul a 13 ani, susținând concerte folk. Am compus muzică pentru doua spectacole de muzică și poezie la "Teatrul Nottara", în anii '75 - '76, muzica pe care am și interpretat-o. În 1986 am compus și interpretat muzica pentru Circul de stat.

Și tot în '86 am intrat în Sfinx, la invitația Crinei Mardare, unde am rămas aproape 20 de ani. Am plecat cu ei din 1986 până în 1996 în turnee prin Scandinavia (Danemarca, Norvegia, Suedia, Finlanda, Belgia și Olanda), Austria, Germania. Apoi, revenirea acasă, integrarea în muzica noastră, realizarea celor două albume ale trupei. Perioada aceea a însemnat pentru mine să o iau de la zero, pentru că nu mai cântasem cu o trupă, nu mai cântasem cover-uri, cântasem numai piesele mele. Fusesem propriul meu stăpân, cântasem, într-un fel, de capul meu, luam chitara în mână și plecam în turnee. Iar atunci a trebuit să intru într-o echipă, să acționez ca unul dintre jucatori. Mi-a fost foarte greu, perioada mea de acomodare a durat cam un an de zile. A trebuit să învăț să cânt în background, să mă omogenizez cu Crina și cu cei doi băieți (Mihai Coman și Laurențiu Cazan) care cântau cu noi, să-mi educ auzul, să aud armonic... Eu având și o personalitate vocală destul de puternică, mi-a fost dificil să mă dau după cum cântă Crina. Dar acum pot să spun, cu mâna pe inima, că a fost ca o perioadă de ucenicie pentru mine. Așa am devenit profesionistă. A fost ca o școală, cam dură, dar extrem de utilă. Nu am dat înapoi, nu m-am culcat liniștită cu capul pe pernă, până nu am învățat să o fac, și pe asta, bine. Din 1996 până în 2005ne-am hotărât să ne reconstruim imaginea pentru publicul roman. Ca atare nu am mai susținut concerte în afara României. În 1999am scos, cu trupa Sfinx Experience, primul album cu piese originale, multe dintre ele pe versurile mele, s-a chemat “Balkano”. Iar în 2001, am scos “SfinxStanbul”, al doilea album de autor al trupei. Din 2005, trupa Sfinx Experience și-a oprit motoarele, fiecare dintre noi având alte activități care nu ne mai lăsau timp destul pentru munca în trupă. Crina și-a deschis o școală de muzică unde sta și 10 ore pe zi, inclusiv sâmbăta, Mișu Cernea organizează și asigură tot echipamentul pentru spectacole (lumină, sunet, scene), Silviu Sanda și Deni Leompescu și-au făcut trupe separate.

Eu m-am întors la folk. Prima mea dragoste.

"Are vocea albastră și cu ochii cântă folk."

Mulți dintre prietenii mei au spus "ești o surpriză extraordinară". Adevărul este că nu e ușor să o iei de la zero după 32 de ani de activitate artistică. Cred că vine dintr-un simț foarte dezvoltat al datoriei. Mi-am zis că dacă Dumnezeu a făcut risipa asta de haruri cu mine, să scriu versuri, să compun muzică, să cânt, e de datoria mea să fac tot ce se poate cu ele. Să le împart cu publicul. O văd ca pe o datorie karmica. Și a mai fost ceva ce m-a motivat puternic. Participasem, în 2006, la prima ediție a Festivalului "Folk You", realizat de Jurnalul Național, care a durat vreo 2-3 luni și a trecut prin majoritatea stațiunilor de la mare. Am înțeles atunci, văzând reacția publicului, ca folkul va fi din nou pe val. E o foame de sentimente, astăzi, o nevoie de comunicare directă cu artistul. Publicul vrea să pipăie artistul, vrea să nu mai fie mințit. Folkul fusese mereu marea mea dragoste, dar acum vedeam clipa când ieșea din conul de umbră. A revenit spectaculos.

Din 2005 am colindat pe la 4 orchestratori, cu care să-mi fac primul meu album de autor. După zece mii de piedici, în sfârșit, la sugestia bunei mele prietene, Teo Ionescu, de la "Radio București", am apelat la Fisa (Emanuel Gheorghe) ca la "ultimul bastion". Așa l-am și poreclit, sau "Mare Orc"(hestrator). Așa am ajuns la "Ovo Music" studioul lui Ovidiu Komornyik, care mi-a produs toate cele patru albume de autor. Așadar, ne-am apucat de lucru.

Pe 16 februarie 2007 am lansat primul meu album de autor, "Vino aici", la Backstage București, care conține 10 compoziții proprii (text și muzică). A meritat tot chinul și efortul ca să ajung la acești doi oameni minunați, Ovidiu Komornyik și Fisa, dar și tot colectivul care lucrează la "Ovo Music". M-a cucerit profesionalismul, corectitudinea, comunicarea și atitudinea lor plină de prietenie. Mi-au dat pur și simplu aripi. Acest album, "Vino Aici", este un cumul de experiență a 33 de ani de stat pe scenă, mă reprezintă și pot spune că în el puteți găsi multe asemănări cu întâmplări din viețile voastre. În 2008, la Gala Muzicii românești, organizată de Radio Romania Actualități, am luat două premii - pentru cea mai bună piesă folk, "Vino Aici", dar și premiul pentru cel mai bun artist folk. Era o recunoaștere extrem de frumoasă, de așteptată și de importantă.

Am muncit foarte mult, dar n-am avut de ales, pentru că în meseria asta nu ai voie să te culci pe-o ureche, trebuie să confirmi mereu, ca să rămâi în cărți.

La o distanță de doi ani, pe 26 februarie 2009, la Club Pat din București, am lansat al doilea album de autor, "Cărări de maci". Conține tot 10 piese ca albumul "Vino aici". Diferența dintre ele, este de 2 ani, dar mai ales de atitudine. "Cărări de maci" este singura piesă veche, pe care am dedicat-o scumpei mele mame care a părăsit lumea noastră în iulie 2007.

Celelalte 9 piese au un suflu nou, sunt pline de lumină, umor, dragoste și, așa cum probabil vă așteptați, sunt bine orchestrate și cantate vocal. Acest album este darul meu pentru toți cei care mă iubesc. Știu că doar cântând pot îmbrățisa lumea întreagă, doar cântând mă pot împărți în milioane de fărămituri de dragoste cât să ajungă pentru toate sufletele însetate de frumos.

"Îmi plac la nebunie lansările de album ale Zoiei Alecu! Întotdeauna se sfârșesc cu un mic concert, cu aplauze și bisuri. Acum știu sigur, dacă Zoia îți pune în minte ceva, îi iese sigur: a facut să înflorească macii la sfârșitul lui februarie", spunea Andrei Partoș la scurt timp după apariția albumului "Cărări de maci".

Publicul român a suportat 23 de ani de prostituție culturală și gust muzical. Nu s-a mai creat, nu s-a mai educat gustul muzical al oamenilor, li s-a dat muzica proastă, ieftină, păcăleli comise de către păcălici... Foarte mulți ani au făcut playback cu nerușinare! Astăzi nu prea mai ține, publicul s-a prins și a început să reacționeze destul de urât. Orice muzică ai cânta, mai bună sau mai proastă, este loc pentru orice gen muzical, dar când abundă un singur gen, care e și suburban, parcă lucrurile nu mai sunt în regulă. Însă nu trebuie să ne dăm bătuți.

Este o luptă, iar dacă știi să o susții și să te menții pe linia de plutire, să muncești din greu - poate dublu față de alți colegi de breaslă, din alte genuri muzicale - eu cred că merită. Pentru că îți folosești acel har cu care ai fost înzestrat de Dumnezeu. Și atunci merită să lupți, constant și continuu.

În 17 mai 2012 am lansat un nou album, "Printre lupi", al treilea din panoplie, la clubul JukeBox. Am început să lucrez la el din 2010 ‒ un an foarte negru pentru mine, ca și jumătate din 2011, timp în care am pierdut doi oameni foarte dragi, Doncuța, sora mea cea mare, și tata. Însă nu mi-am acordat niciodată mai mult de trei ore în care să plâng. Probabil că toate astea m-au întărit, așa că am mers mai departe. Așa e viața! Mă descurc, eu nu mai sunt de mult un miel blând. Și așa a ieșit, după multă muncă și căutari, acest album. Al treilea. "Printre lupi" este piesa pe care am dedicat-o memoriei Doncuței, sora mea cea mare, ea mi-a inspirat-o. Albumul conține și trei piese sociale, așa cum sugerează și titlul albumului. Una dintre ele se numește "De ce taci?" și vorbește despre starea națiunii. Sunt tare bucuroasă ca l-am dus la bun sfârșit. Un album rotund, în care am căutat sonorități noi. Sunetele trebuie să fie în pas cu vremea, pentru că de la un an la altul sunt sonorități noi, linii noi, tendințe noi. În clipa în care nu ții pasul cu vremea te plafonezi, lumea începe să te uite sau rămâi cu un public foarte restrans care te place așa cum erai tu pe vremuri și care nu e interesat de ceva nou. Melodia "Printre lupi" a făcut furori. În ea cred că se regăsesc mulți ascultători ai Radio România Actualități, ca atare, a fost foarte cerută și difuzată. Oamenii au învățat-o pe dinafară și o cântă, în concerte, cot la cot cu mine. Notorietatea asta i-a adus un premiu, melodia Printre lupi, single-ul acestui album, a luat, la Gala RRA, premiu pentru cea mai bună piesa folk a anului 2012.

2015 este anul prielnic apariţiei celui de-al patrulea album de autor - Să ierţi. Eu am un ritm interior, compun, scriu versuri, unele sunt scrîșnite, altele vin ca de la ceva mai puternic decît mine, de undeva de Sus, dar odată la 2-3 ani se naște un album nou. Era 14 mai 2015, o primăvară superbă, iar lansarea am făcut-o la „La Mia Musica”. Laitmotivul albumului este iertarea. Sună biblic, dar nu e o poruncă, vreau să înţeleagă bine toată lumea, este un îndemn. Să ierţi este drumul către pacea interioară, este drumul către lumina interioară, este drumul cel mai scurt către acea iubire dumnezeiască, iubire necondiţionată. Nu poţi să iubeşti fără să ierţi. Ura este cel mai mare consumator de oxigen. Te sufoci în propria-ţi ură şi nemernicie. Nu are rost să urăşti, nu există prostie mai mare ca asta.

"Eu sunt altfel de artistă, eu nu am pozat niciodată."