Trinitas TV

https://www.youtube.com/watch?v=ph8R_qWKW18

http://buzz.4botosani.ro/

Într-o frumoasă zi de duminică, ne-am pornit la drum. Am luat un autocar al societății Apetrans și-am mers tot înainte spre Dorohoi, pentru frumosul concert al caldei Zoia Alecu. Pe drum, povești și amintiri din primăvară, când am fost ultima dată, împreună cu reporterii Buzz, la Dorohoi. Atunci, pentru “Mărțișor dorohoian”. Acum, ne-a însoțit și o ploaie scurtă, mai degrabă un nerv al unui nor rătăcit pentru că visul frumos de ploaie al multora nu a durat mai mult de 5-10 minute.

Jumate de oră, chiar 40 de minute, mergi cu autocarul de la Botoșani la Dorohoi, dar când scopul final e un concert de muzică, jumătatea aia de ceas nu pare nici măcar un sfert. Am regăsit un Dorohoi pustiu de lume, străzi liniștite. Același bulevard pavelat cu aceleași magazine stânga-dreapta, cu același sediu PPDD pe undeva prin centru. Am privit mai de aproape acum celebrul lor parc Cholet după numele orașului francez cu care orășelul nostru este înfrățit. În dreptul Bisericii din apropierea Casei de cultură ne-am făcut un selfie după care toți ochii de jur-împrejur după ZOIAAAA!

Și eu, și Ana eram aproape în mijlocul străzii din fața celebrului restaurant Splendid când micul reporter a zărit-o, intrând pe usa teatrului dorohoian, pe artista noastră așteptată. Fuga, de fapt săgeată către ea. Îmbrățișări. Pupături. Cu Zoia, cu Irina, prietena și PR-ul artistei, o doamnă de nota 20+, cu o minte deschisă real.

Ne-am învârtit ici-colo, deh lucrurile ne sunt cunoscute pe aici prin Dorohoi. În sală, public mult. Scaunele ocupate în totalitate. Irina își aranjează camera pentru Zoia chiar dacă a mai rămas mai bine de o oră până când sufletul cald, așa cum m-am hotărât să-i zic de acum Zoiei, va cânta. E și așteptarea noastră.

Câțiva copii recită. Ana Maria Gîbu prezintă. Iată, o nouă ipostază pentru tânăra dorohoiancă pentru că noi o știam ca poetă, cântăreață de folk, de muzică ușoară. Alături de Ana, la prezentare, apare și Petra Cosma. Petra cântă în finalul festivalului de poezie dedicat lui Eminescu organizat de Asociația Arlechin, “Eminescu”, superba creație a soților Aldea Teodorovici după care o prezintă pe Zoia. Un pic cam teatral, prea multe mulțumiri ce-mi aminteau mai degrabă de copiii care, pe vremuri făceau la fel, dar soților Ceaușescu.

În fine. Concertul Zoiei Alecu. Sala, mai goală. Mintea mea împletește niște cuvinte urâte pentru acei părinți, unchi, bunici care, odată ce puștiul evoluiază, pleacă acasă, fără să guste și frișca de pe tort.

Zoia merita mai mult și mai bine aici, la Dorohoi. Dar, cu toate acestea, concertul prin care și-a promovat și noul disc intitulat “Să ierți” a fost aplaudat, a fost bisat.  A cântat până la epuizare, până când și corzile chitării au transpirat. A fost un recital cu piese mai alerte și, dintre toate cele noi, “Fără nevastă” pare deja să fie preferata publicului. Chiar o doamnă prezentă cu fetița de 5 anișori, în public, la concert, a mărturisit că i-a placut cel mai mult piesa cu pricina.

La final, publicul a rămas fără glas când cantautoarea le-a cântat un fragment superb din “Frică mi-e că mor…” de la și mai cunoscuta Maria Tănase. O adevărată demonstrație de voce la Zoia interpretând piesa aceasta! Și s-a terminat. Dar am rămas în minte cu “Vino aici”, “Printe lupi” și piesele noi pe care le ascult acum pe albumul proaspăt cumpărat, ca data viitoare, la concertul ei să le cânt din tot sufletul. La fel ca duminică, la concert, cu piesele ei vechi.

Până atunci vă invit, cu drag, să urmăriti câteva declarații pe care “suflet cald” ni le-a făcut aici, la Dorohoi.

Declarații obținute de Ana Iftodeanu, 12 ani.

Autor: Ioana Matfeev

http://buzz.4botosani.ro/drum-la-dorohoi-pentru-zoia-alecu/

http://www.voceadorohoiului.ro/

"Dor de Eminescu" a strâns duminică, 14 iunie 2015, la Sala Teatrului din Dorohoi zeci de persoane de toate vârstele. Într-un spectacol organizat de Asociația Județeană a Profesorilor de Limba și Literatura Română, alături de Societatea culturală "Arlechin" Botoșani, au fost puse în valoare poezia, cântecul și opera lui Mihai Eminescu. 

Spectacolul a fost compus din peste 20 de momente speciale create de elevii școlilor gimnaziale numărul 5, 7, 8, liceele dorohoiene și membrii Cenaclului "Editor Arte" al Casei de Cultură Dorohoi. Invitați au fost de asemenea un grup din localitatea Bălți, Republica Moldova, care s-au numărat printre câștigătorii premiilor Festivalului național de proză și poezie "Mihai Eminescu". Prezentatoarele spectacolului au fost Ana Maria Gîbu, câștigătoarea festivalului anul trecut și eleva, Petra Cozma.

Spectacolul a culminat de momentul oferit de cântăreața Zoia Alecu. Artista cu o voce inconfundabilă a îmbinat piese mai vechi cu cele de pe noul său album "Să ierți", melodii lente sau ritmate care au transmis un mesaj special pentru public. 

Dorohoieni de toate vârstele au aplaudat în picioare la final, iar Zoia Alecu a ținut să le facă pe plac și a cântat două melodii la bis. "Sunt pentru prima dată la Dorohoi și mă bucur că s-a întâmplat așa. Sper ca astăzi să punem bazele unei prietenii longevive", a spus Zoia Alecu. La sfârșit, organizatorii au înmânat diplome elevilor care au evoluat pe scenă, iar cântăreața i-a recompensat cu câte o poză. 

Mihaela AMARINE

http://www.voceadorohoiului.ro/stiri/oameni-frumosi-ce-sa-mai-discutam-fotogalerie-video-cu-ce-l/

http://www.topromanesc.ro/

Am tresărit când am ascultat “Din prima clipă”. Mi se pare de un sublim aparte și, dintre toate, cea mai specială. Dar e o părere strict personală. Îmi place povestea. Versurile pitite în corzile chitării te inundă într-o reverie ciudată. Ea cântă, tu scrii cu ochii sufletului filmul. Melodia îți dă senzația unui altceva, un folk cuprins de poveștile romanțioase ale tangourilor de demult.  E o împletitură rară și cred că asta-mi place în mod deosebit.

Dar albumul “Să ierți” al Zoiei Alecu e ca o piramidă pe care din orice parte o privești, te uimește. Asculți piesele, una câte una, și rămâi surprins. De ritm. De versuri. de vocea, uneori plină de emoție, alteori jucăușă, dar deopotrivă puternică și greu de imitat.

Pe albumul acesta, al patrulea de autor din cariera artistei, nu găsești doar un ritm, doar o poveste, un singur sens.  Zoia e actuală pe noul ei disc. Prin vers. Prin muzică. Compune și cântă cu suflet. Iar sufletul nu se demonetizează.

Cum spunea chiar ea, albumul “Să ierți” implică mult suflet. Temele sociale mai mult lipsesc aici, pe albumul acesta. Dar, cu toate acestea, nu se poate spune că e un album trist sau tern. Sunt 10 piese, toate diferite ca mesaj. Unul actual (“Fără nevastă”, “Nu mai ține”) , unul de o sensibilitate rară (“Țara de Sus”), piese diferite ca linie melodică sau  ritm.  Ba chiar, aș spune că îmbină într-o nota de rafinament și bun gust folkul cu genuri muzicale diferte, de la rock, la tango, de pildă.

Despre album și alegerea piesei care dă titlul discului, cantautoarea Zoia Alecu spune:

“Să ierți’ este calea către pacea și bucuria lăuntrică, este la fel de vital ca și respiratul. ‘Să ierți’ este un îndemn adresat tuturor celor care vor asculta acest album”. 

Omul de radio Titus Andrei a spus, la rândul său, despre noul material discografic:

“Nu-mi dau aere de divă,

Dar tu chiar mă crezi naivă!” cântă Zoia într-un rock’n'roll de bun gust de pe acest album cu titlul “Să ierți”.

Numai că Ochi frumoși, Diva fără aere, această Corifee ce-și subsumează creațiile ideii de pace și bucurie pentru inside-ul fiecăruia, nu s-a gândit, cred, niciodată, că ajungând la acest nivel (Bravo, Zoia!) “nu i se iartă nici cea mai neînsemnată micime”, cum spunea un mare scriitor. Bun. Vreau să critic. Muzical. Și ce găsesc? Că cele 10 piese ale albumului sunt total diferite ritmic și melodic. Că de la una la alta descoperi altceva, și altceva. În interpretare, în orchestrații, în cuvinte. Găsesc că zece gânduri frumoase ale artistei s-au transformat în zece euri pentru alte suflete. Căci n-ai cum să n-o recunoști. În fiecare. Și când, generos și elegant, îndeamnă să ierți, și când gândul zboară la fermecătorul “tango demodat”, și când caută sensuri captivante în forța cifrelor, și când nevasta pleacă- deciziile-s luate, și când dorul de părinți te cuprinde cu toată gravitatea. Da.

Zoia e artista ce-n propria-i viață,
Știe cum să joace rolul principal.
Pe scenă sau pe rândul din față
Poate fi ce vrea până la final.

http://www.topromanesc.ro/albumul-sa-ierti-zece-ganduri-zece-povesti-o-voce-cat-zece-totul-de-10-00/41840

http://andreipartos.ro/

Din 2013 nu ne-a vizitat, dar cum a avut un material nou a anunţat. Zoia Alecu arată cât de multă inspiraţie a acumulat, cât chef de cântat are, câte are de dăruit. Albumul cel nou, „Să ierţi” scos tot la Ovo Music şi lansat pe 14.05.2015, are poveştile lui, are versurile scrise de Zoia tipărite şi fotografii expresive pe coperte. Zoia a lucrat din nou cu Emanuel Gheorghe Fisă(orchestrator şi chitarist). Aproape 300 de mesaje au salutat prezenţa ei în studio. E plăcut să observ că artiştii consacraţi sunt iubiţi şi respectaţi şi la rândul lor se bucură comunicarea directă cu publicul. Era inevitabil să nu ajungem şi la subiectul Eurovision 2015.

Zoia cunoaşte fenomenul şi s-a exprimat clar, tranşant. La insistenţele ascultătorilor, Zoia a şi cântat puţin din „Imnul somnoroşilor”. A explicat motivele pentru care nu vine cu chitara şi nu poate cânta în studioul nostru. În schimb a propus piese cu Alina Manole, Nicu Vladimir, Adrian Sărmăşan, Tudor Gheorghe, Dan Manciulea, Sfinx Experience (grup din care a făcut parte, pentru care a compus şi a scris versuri) şi Nicu Alifantis, cel care tocmai urma să-şi lanseze albumul Şotron pe 31 mai, de ziua lui!  Pentru fiecare alegere făcută Zoia a argumentat.
Am avut concursuri, am avut Top 5 Sentimental cu piese cântate şi compuse de Mircea Baniciu. 1. Eşarfă în dar, 2. Vara la ţară, 3. Andrii Popa (este o surpriză că nu această piesă a ajuns pe primul loc). Trebuie să subliniez că-n actualul format al acestei rubrici cifra înregistrată de Baniciu reprezintă un record  de participare.
Agenda Pop-Rock  a inclus şi piese cu Roxette, Slash, Alice Cooper, Heart, Judas Priest, Kid Rock, Beth Hart  ş.a.m.d.

http://andreipartos.ro/zoia-alecu-la-psihologul-muzical-editia-661-30-05-2015-audio/

Agerpres

http://www.agerpres.ro/cultura/2015/05/15/zoia-alecu-a-lansat-albumul-de-autor-sa-ierti--11-29-14

Albumul reunește 10 piese la care Zoia Alecu semnează muzica și versurile — ''Să ierți'', ''Granit și catifea'', ''Din prima clipă'', ''Nu mai ține'', ''Doar o zi'', ''Mâine începe azi'', ''Forța cifrelor'', ''Țara de sus'', ''Fără nevastă'', ''Mi-e gândul parfum''. '''Să ierți' este calea către pacea și bucuria lăuntrică, este la fel de vital ca și respiratul. 'Să ierți' este un îndemn adresat tuturor celor care vor asculta acest album'', a declarat Zoia Alecu.

Artista a cântat în prima parte a show-ului piese de pe noul album, dar și piese mai vechi, cunoscute de public. Alături de Zoia Alecu au fost mulți artiști, între care Mircea Vintilă, Nicu Alifantis, Florin Chilian, Radu Captari, Maria Gheorghiu, Ducu Bertzi, Andrei Păunescu, Gabi ''Guriță'' Nicolau, Eugen Avram, Doru Stănculescu — dar și oameni de radio și televiziune — Teodora Ionescu, Olivia Sima, Irina Cordoneanu. Un alt invitat drag al Zoiei a fost multiplul campion olimpic Ivan Patzaichin, care a venit la eveniment împreună cu soția, Georgiana.

După recitalul Zoiei Alecu, pe scenă a urcat Andrei Păunescu, împreună cu trupa lui, care a cântat câteva compoziții proprii, dar a rememorat și întâmplări din perioada în care Zoia cânta în Cenaclul Flacăra. Artista a primit zeci de buchete de flori, s-a fotografiat cu toți prietenii și fanii, a acordat autografe. "Îmi doresc să ascultați și să vă placă piesele de pe acest album, să ajungă la sufletele voastre, să vă regăsiți în ele. Vă iubesc!'', a spus artista.

http://www.artasunetelor.ro/ZAMBETUL_MATURITATII.html

Pe vremea când ORBII se hrăneau cu OUĂ DE ROUĂ pe care le culegeau de pe CĂRĂRI DE MACI, ca mai toată generaţia ei, Zoia Alecu îşi îngropa (sau ascundea) gândurile în metafore. Motive multe şi serioase, nu le mai enumăr aici. Dovezi, mai ales, pe primele ei două albume.

În cel de-al patrulea, gata să iasă pe piaţă, lucrurile stau altfel. Mă refer aici strict la mesaj şi la modul cum este el transmis, adică direct. Nu este o noutate că poveştile din cântecele Zoiei Alecu au în spate (ca la orice artist adevărat, zic eu) experienţe personale. Noutatea, mi se pare atitudinea. Am ascultat de câteva ori, în buclă (cum se spune) albumul cap – coadă. Imaginea cu care am rămas? Zoica, stând de vorbă cu o gaşcă de puşti. Relaxat şi fără inhibiţii. Nu dă “directive”. Nu le ţine o lecţie de dirigenţie. Nu. Provocată, poate, de întrebările lor, mai mult sau mai puţin imaginare, le spune despre tot felul de întâmplări pe care le-a traversat. Fiecare înţelege ce vrea: cum este cu dragostea, cum este cu balansul pe o lamă de cuţit între demnitate şi mândria păguboasă în iubire şi nu numai, cum este cu preţuirea de părinţi şi altele asemenea. Una peste alta, mesajul ei este acela al unui om matur care nu mai are încrâncenări. Nu vrea decât să te facă să înţelegi libertatea de gândire şi de acţiune asumându-ţi consecinţele şi, mai ales, fără să lezezi libertatea celor de lângă tine. Zoia Alecu transmite toate astea cu zâmbetul pe buze, cu umor, cu tandreţe într-un demers, pe care, l-aş numi solar. “Mi-e gândul parfum” este un fel de concluzie, dar, este o piesă care, la fel de bine, putea să şi deschidă albumul. Asta după gustul meu, desigur.

Din punct de vedere muzical, cred că ar fi de remarcat faptul că nici după patruzeci de ani Zoia Alecu nu şi-a pierdut suflul. Compoziţiile au dinamism, forţă şi, de data asta şi o mai mare diversitate, aşa că ne plimbă de la tango la country, de la rock-ul clasic la twist-ul anilor ’60. Despre orchestraţiile semnate de Gheorghe Emanuel – Fisă, ce pot să spun? Doar că se vede ca au deja încă trei albume lucrate împreună şi că, pe de altă parte, foarte important, exisă şi o “chimie” muzicală între ei. Totul, este “de-acolo”.

SĂ IERŢI cel de-al patrulea album de autor semnat Zoia Alecu se va lansa pe 14 mai 2015, ora19:30, în “La Mia Musica" (Bulevardul Orhideelor, nr. 1), cu promisiunea protagonistei că va cânta în premieră cele zece piese de pe album.

LISTA PIESELOR:

Să ierţi

Granit şi catifea

Din prima clipă

Nu mai ţine

Doar o zi

Mâine începe azi

Forţa cifrelor

Ţara de sus

Fără nevastă

Mi-e gândul parfum

Teodora Ionescu
27 aprilie 2015

http://www.foreverfolk.com/2015/04/24/zoia-alecu-lanseaza-sa-ierti.html

Să ierți este cel mai nou album Zoia Alecu. După o așteptare de 3 ani, de la Printre lupi, Zoia Alecu revine cu un nou material discografic, o încercare de a se reinventa, de a aborda noi sonorități, de a îmbina stilul muzical cu noile tendințe în materoe de sunete. De altfel, știind evoluția Zoiei de-a lungul celor 42 de ani de carieră (o biografie a ei găsiți aici), mi-e greu să cred că vreodată artista Zoia Alecu s-ar putea plafona. Întoarcerea, după aproape 2 decenii de rock, la filonul original și într-un context deloc favorabil genului, a fost un gest îndrăzneț. Dar cele patru albume, dacă îl considerăm pe cel de față, confirmă că nu a greșit.

Sună biblic, dar nu e o poruncă, vreau să înţeleagă bine toată lumea, este un îndemn. Să ierţieste drumul către pacea interioară, este drumul către lumina interioară, este drumul cel mai scurt către acea iubire dumnezeiască, iubire necondiţionată. Nu poţi să iubeşti fără să ierţi. Ura este cel mai mare consumator de oxigen. Te sufoci în propria-ţi ură şi nemernicie. Nu are rost să urăşti, nu există prostie mai mare ca asta. Zoia Alecu

Zoia e spectaculoasă live, vocea ei e când sensibilă, când tăioasă, când spune poezii, când dărâmă bariere. Deși e “un om și o chitară”, a fost și rămâne un om de echipă. Știe că nu e ușor să cânți o muzică cu prea multe cuvinte în vremurile pe care le trăim, dar nu e dispusă la concesii, nu renunță nicicum la luptă.

Câtă vreme mai pot cânta şi mă mai duce mintea să compun şi să scriu nu o să tac, pentru că nu pot să accept ca lucrurile să meargă aşa. Ştiu că nu se face primăvară cu o floare. Dar cine ştie, poate lângă floarea mea se mai aşază şi alte flori. Mai chemăm nişte albine şi le polenizează şi cine ştie ce mai iese. Zoia Alecu

Concertul de lansare a albumului va avea loc joi, 14 mai, începând cu ora 19:30, în Restaurantul Mia Musica(Șos. Orhideelor nr. 1, telefon: 0732 007 801). Albumul este apărut la casa de discuri Ovo Music, iar noi vă invităm să ascultați primul single de pe album, chiar piesa de titlu, Să ierți.

http://cristianchinabirta.ro/2015/04/28/invitatie-lansarea-noul-album-ierti-doamnei-zoia-alecu/?fb_action_ids=1595798504028663&fb_action_types=og.likes

Îmi aduc aminte și acum cu oareșce emoție când mi-a spus producătoarea că voi face o emisiune cu Zoia Alecu. Deși, știți doar, nu sunt de ăla nevricos, să mi se bâțâie feng shuiul din orice :)) Dar era vorba despre Zoia Alecu! The Zoia Alecu! Să vă mai spun că am făcut emisiunea în grădina stimabilei? Și că a ieșit foarte, foarte frumos, după cum puteți vedea în înregistrarea integrală de mai jos? :)

Ieri am primit cu mare bucurie vestea că doamna folkului românesc lansează un nou album, al patrulea din fantastica sa carieră. Albumul se numește ”Să ierți” și este scris și compus integral de Zoia Alecu. Evenimentul de lansare va avea loc pe 14 mai, ora 19.30, la „Mia Musica”. Rezervările se pot face la numerele de telefon: 0733.916.441 / 0732.007.801.

Sper din tot sufletul să reușesc să ajung, chiar dacă pentru asta o să trebuiască să fac niște echilibristici masive cu programul meu ciudat din perioada asta :)

Cam așa sună piesa titlu a albumului. Vă recomand să ascultați ca lumea și versurile :)

http://www.evz.ro/

În lumea artistică sunt puţini cei care rămân verticali. Or, pe Zoia Alecu tocmai de aceea o admiră atât de multă lume, pentru că a rămas la fel de verticală ca atunci când a păşit prima dată pe scenă. De fapt, este peste puterile tale ca om să nu o admiri pentru tot ceea ce face. Nu suportă constrângeri, nu face compromisuri. Nu se dă niciodată bătută şi de la ea înveţi că trebuie să lupţi pentru crezul tău, indiferent care este acesta. Zoia Alecu este pumnul plin cu apă de care ai nevoie în deşert, fără să folosim cuvinte mari.

A început cu vioara, cu ore lungi de studiu, dar a ales chitara. Tatăl ei nu i-ar fi dat în ruptul capului bani să-şi cumpere chitară, aşa că şi-a cumpărat-o singură. A mers şi a donat sânge. După vreo şapte şedinţe, când mai avea puţin şi se topea pe picioare, a reuşit să strângă, în sfârşit, 560 de lei pentru chitara pe care şi-o dorea. A cumpărat şi metoda Anei Boeriu şi a început să înveţe singură chitara, atât cât să se ajute să-şi compună piesele şi să se poată acompania. Scria poezii de la 9 ani, îşi făcea singură şi textele cântecelor. S-a lansat în 1973, „naş” fiindu-i Doru Stănculescu. După o carieră solo a luat decizia să cânte alături de Sfinx Experience şi să colinde lumea alături de ei. Primul album de autor avea să apară însă în 2007. Concluzia celor din jur era că s-a sacrificat pentru Sfinx şi nu şi-a mai văzut de proiectele ei, dar Zoia a considerat că lucrurile nu erau potrivite atunci să aibă o carieră solo. Clipa în care a decis că poate să pornească un proiect personal, că s-a şcolit destul, a fost după ce a văzut cum e şi în trupă, şi singură. Abia apoi a zis că sunt îndeplinite toate condiţiile să urmeze un proiect personal. „Nu-mi pare rău de absolut nimic. Am muncit foarte mult, dar n-am avut de ales, pentru că în meseria asta nu ai voie să te odihneşti, trebuie să confirmi mereu, ca să-ţi păstrezi locul. Când sunt pe scenă ard cu fiecare centimetru. Vârsta este o stare de spirit, eu mă simt tânără şi sunt convinsă că o să mă mai simt tânără mulţi ani de acum înainte. Iar atunci când te simţi tânăr, asta se vede şi pe chipul tău”, spune Zoia Alecu.

Cât de greu i-a fost să scoată acest nou album? „Foarte greu, ca de obicei. Niciodată nu este uşor să scoţi un album, cu atât mai mult cu cât albumele la ora actuală, nu numai la noi, ci  în întreaga lume, se vând din ce în ce mai greu. Publicul, din păcate, s-a obişnuit să copieze fain frumos, de pe internet, absolut orice. Să fii sigură că nu am fost, nu sunt şi nu voi fi  niciodată de acord cu această metodă, pentru că în clipa în care iubeşti cu adevărat un artist şi îl apreciezi, cel mai frumos lucru şi cea mai mare dovadă de respect şi de admiraţie este aceea de a-i cumpăra albumul muncit din greu. Cu atât mai mult cu cât piesele au drept de autor, sunt creaţie absolută, versuri şi muzică. I-aş întreba pe toţi cei care vin la cântările noastre, ale diverşilor artişti, colegii mei, nu numai la mine, lor le-ar conveni să muncească o lună gratis? Cu ce anume îşi plătesc facturile, mâncarea? E acelaşi lucru şi pentru noi. Este o muncă de cele mai multe ori foarte prost plătită sau deloc. Nu ştiu de ce îşi imaginează lumea că suntem plini de bani. Nu e deloc aşa. Ca să scoţi un album îţi trebuie minimum 5000 de euro. Spun acest lucru ca să ştie toată lumea despre ce este vorba. Te costă editarea albumului, orchestraţiile, instrumentiştii, studioul, coperta. Lumea trebuie să înţeleagă că orice album se scoate cu nişte mari sacrificii materiale, ele se referă şi la timpul investit pentru că nu te încui în pivniţă şi ai făcut imediat zece piese. În timpul acela tu trebuie să şi munceşti ca să poţi să te susţii. E o muncă de Sisif, dacă vrei să scoţi un lucru de calitate. Sigur că sunt şi aşa-zişi artişti care scot albume pe bandă rulantă şi cărora nu le pasă ce spun acolo şi ce fac, dar acesta este un alt subiect”, spune Zoia Alecu.

A fost susţinută de prieteni pentru a reuşi să scoată acest al patrulea album. „Trebuie să spun că sponsorii mei sunt nişte oameni extraordinar, Dana şi Adrian Roşca. Ei m-au sponsorizat cu jumătate din sumă, de restul  o să încerc să mă descurc aşa cum ştiu şi cum pot. Nu e prima dată când ei îmi intind o mână şi mă ajută, pentru că eu să pot să merg mai departe şi să stau cu fruntea sus. Ei sunt nelipsiţi de la concertele mele. La fel se întâmplă cu Martha Mocanu şi Cristian şi Lili Hariga, care m-au ajutat să pot aduce la lumină acest nou album”, spune artista.

Laitmotivul albumului este Iertarea, pentru că aşa se şi numeşte acesta… „Să ierţi”. „Sună biblic, dar nu e o poruncă, vreau să înţeleagă bine toată lumea, este un îndemn. Să ierţi este drumul către pacea interioară, este drumul către lumina interioară, este drumul cel mai scurt către acea iubire dumnezeiască, iubire necondiţionată. Nu poţi să iubeşti fără să ierţi. Ura este cel mai mare consumator de oxigen. Te sufoci în propria-ţi ură şi nemernicie. Nu are rost să urăşti, nu există prostie mai mare ca asta”, susţine Zoia Alecu. Nu am rezistat să nu o întrebăm pe Zoia ce părere are despre ceea ce se întâmplă în cultură, iar răspunsul ei a fost prompt. „ Nu există interes pentru cultură. Este un lucru dureros. Mă doare sufletul să văd şi că muzica folk a ajuns nu Cenuşăreasă, ci servitoarea care trebuie să intre pe uşa din spate şi să nu stea mult că deranjează. Asta mă deranjează. Câtă vreme mai pot cânta şi mă mai duce mintea să compun şi să scriu nu o să tac, pentru că nu pot să accept ca lucrurile să meargă aşa. Atât cât pot eu. Ştiu că nu se face primăvară cu o floare. Dar cine ştie, poate lângă floarea mea se mai aşază şi alte flori. Mai chemăm nişte albine şi le polenizează şi cine ştie ce mai iese. Vom vedea!”, afirmă Zoia Alecu.

haihuiprinsufletulfolkului.wordpress.com/

“Cine stie sa ierte, inseamna ca stie sa traiasca si sa iubeasca!” – ZOIA ALECU

Astazi, avem onoarea de a o avea ca invitata in cadrul blogului nostru pe indragita artista Zoia Alecu, personalitate marcanta a peisajului muzical romanesc, spirit liber si independet, iubita de publicului larg si un Om cu totul deosebit, de a carei prietenie suntem onorati sa ne bucuram.

Hai – Hui prin Sufletul Folkului : Iti mai amintesti cum a fost prima intalnire cu muzica? Muzica te-a gasit pe tine sau tu pe ea?

Zoia Alecu : Ne-am cam gasit reciproc si prima mea intalnire cu muzica a fost exact ca intre doi indragostiti. Am iubit muzica de cand eram mica si continui sa o iubesc cu si mai mare inflacarare chiar si dupa 42 de ani de stat pe scena.
Imi amintesc perfect prima mea intalnire cu muzica. Am inceput sa cant pe la varsta de patru ani, ai mei au constatat ca am o voce puternica, o voce expresiva si mai mult, tata a constientizat ca eu sunt talentata si m-a dus la liceul de muzica unde am dat un examen de intrare. Trebuia sa stii sa canti si sa reproduci exact ritmul din piesa pe care ti-o alegeai, batand ritmul cu palma pe capacul pianului iar eu am reprodus perfect ceea ce mi s-a dat. Asa am intrat la liceul de muzica, am facut 4 ani de vioara si asa mai departe.
Prima intalnire cu muzica a fost de fapt in familie, cand noi cantam pe diferite voci cei patru copii si cei doi parinti diverse cantece, desi nimeni nu era muzician in familie dar toti membrii familiei aveau ureche muzicala

Hai – Hui prin Sufletul Folkului : Cat de mult se manifesta copilul din tine in viata reala? Dar in muzica pe care o compui? Se mai joaca Zoia Alecu pe portativ?

Zoia Alecu : Se manifesta tot timpul, ma joc si pe portativ si in viata de toate zilele si in gandurile mele, oriunde prind loc de joaca eu nu pot lipsi.
Cine pierde copilaria, inseamna ca a imbatranit galopant si ca mai are putin si se duce pe alta lume decat asta in care traim.
Din punctul meu de vedere, ca feeling interior, eu ma simt tanara si pentru ca ce e inauntru se reflecta si pe dinafara.
“Joaca” mea pe portativ, este una serioasa, asa ca pentru oameni mari, deoarece in primul rand ma adresez lor, desi exista foarte multi copii de varsta frageda, aici vorbesc despre copiii de 6-7-8-9 ani carora le plac foarte mult cantecele mele.

Hai – Hui prin Sufletul Folkului : Ce anume te bucura cel mai tare, in aceasta perioada?

Zoia Alecu : Acum ma bucura foarte tare venirea primaverii, faptul ca au inmugurit si au inverzit pomii si florile! Asta ma face sa-mi amintesc de copilarie si adolescenta atunci cand asteptam primavara cu sufletul tremurand si cu o bucurie nesfarsita. Cea mai mare placere a mea era sa ies sa ma plimb in parcuri la final de martie si sa-mi prind in plete (pentru ca aveam parul destul de lung si mi-ajungea pana aproape de solduri), toate florile care imi ieseau in cale. Cred ca ma visam Zana Primaverii, ha… ha… ha !
O a doua mare bucurie este aceea ca in sfarsit am terminat de imprimat vocal si instrumental noul meu album. Urmeaza mixajele si masterul si sper, ca pe 14 mai sa pot sa lansez noul meu album ce se va numi “Sa ierti”.

Hai – Hui prin Sufletul Folkului : Ne-ai anticipat urmatoarea intrebare asa ca, Zoia Alecu, suntem curiosi si abia asteptam! Ne poti da cateva informatii despre noul tau album care urmeaza sa apara?

Zoia Alecu : Este un album in care am adus in stilul meu caracteristic influente din mai multe genuri muzicale cum ar fi rock, hard rock, pop, jazz si bineinteles numitorul comun: folkul. Totdeauna am incercat sa acopar o plaja cat mai mare de gusturi muzicale, astfel incat fiecare ascultator sa se poata regasi ca feeling si vibratie in macar una dintre piese.
Si in materie de texte am avut grija sa aduc un suflu proaspat, dar las a fie o surpriza pana in clipa in care incepe promovarea noului album.

Referitor la titlul albumului “Sa ierti”,  suna ca o porunca, dar de fapt nu este o porunca ci mai mult un indemn. Poate ca nu multi dintre noi stiu ca pacea interioara, sanatatea fizica si psihica depind foarte mult de puterea fiecaruia de a ierta, ba mai mult de atat iertarea iti aduce frumusete si pe dinauntru si pe dinafara. Cine stie sa ierte, inseamna ca stie sa traiasca si sa iubeasca!
Trebuie sa-ti ierti inclusiv dusmanii, pentru ca iertandu-i, vei avea surpriza fabuloasa ca acei dusmani sa-ti caute prietenia. Mai conteaza un lucru foarte mult in frumusetea unui om, modestia, modestia aceea demna si frumoasa care nu inseamna neaparat umilinta, nici Dumnezeu nu asteapta de la tine umilinta ci doar modestie, lipsa de trufie si demnitate.

Hai – Hui prin Sufletul Folkului: Ca orice om banuiesc ca ai avut si ai si vise. Ne poţi spune un vis împlinit al tău… dar o dorinţa aflată înca în faza de vis?

Zoia Alecu: Vise am avut, am si cred ca o sa am pana o sa parasesc aceasta lume…
Am avut si vise implinite, sigur ca da, mai toate au fost legate de muzica, de profesia mea, iar visul meu actual este ca macar una dintre piesele de pe noul meu album sa devina o piesa internationala si tare mi-ar placea sa se indeplineasca pentru ca niciodata nu e prea tarziu.
Eu consider ca un dar nu vine niciodata inainte de a fi pregatit sa-l primesti. Tot ceea ce vine din Univers, de la Forta Suprema nu vine de cat atunci cand tu esti copt si pregatit sa-l primesti. Din dragul meu fata de oameni vreau ca macar un singur cantec sa ramana in memoria colectiva pentru totdeauna.

Hai – Hui prin Sufletul Folkului : Folk, rock, pop, folclor, genuri cantate de tine de-a lungul unei impresionante cariere, probabil la fel de dragi sufletului tau, dar in timpul liber ce muzica asculta Zoia Alecu?

Zoia Alecu: Ascult muzica doar in perioadele in care nu am de lucru la vreun album.
Atata vreme cat am nevoie de inspiratie ca eu sa pot creea, eu trebuie sa fiu singura cu gandurile mele si alte surse m-ar putea perturba, deoarece am memorie muzicala foarte buna, exista riscul de a ma pomeni cu diverse pasaje muzicale din alte parti in propria-mi creatie.
Eu nu am copiat niciodata pe nimeni cu nimic, am tinut dintotdeauna la personalitatea mea, un motiv in plus ca eu sa-mi concep singura textele si muzica. Consider ca inca mai am multe de spus si vreau ca tot ceea ce spun sa reflecte personalitatea mea pentru ca mie nu-mi place sa fac daruri pe jumatate, este vorba despre trairile mele, experientele mele sau ale altora vazute prin ochii mei.

Imi place sa cred ca fiecare album al meu a adus ceva nou fata de ce am facut inainte si sper ca si acest album “Sa ierti” sa fie la fel de bine primit de catre iubitorii de muzica.

Hai – Hui prin Sufletul Folkului: Intrebare si raspuns – Ce ar fi dorit Zoia Alecu sa fie intrebata vreodata si nu a fost?

Zoia Alecu: As fi vrut sa fiu intrebata multe si nu am fost. Spre exemplu mi-ar fi placut sa fiu intrebata inainte de a se publica un articol in presa despre mine, sa mi se ceara parerea, s-a intamplat de cateva ori sa mi se ia un interviu si sa se publice fara sa-mi fie dat in prealabil sa-l citesc, mi s-a parut destul de nepoliticos.

Hai – Hui prin Sufletul Folkului: Unde şi când te putem vedea şi asculta?

Zoia Alecu: In perioada imediat urmatoare voi fi prezenta in doua cluburi bucurestene si demn de semnalat este concertul din 18 aprilie – Remember Florian Pittis” editia a III a din parcul Titan, dar despre toate acestea voi anunta pe site-ul meu (http://zoiaalecu.ro/), pe pagina de facebook si in presa.

Hai – Hui prin Sufletul Folkului: Te rugam sa ne daruiesti unul dintre cantecele tale care să ilustreze muzical interviul nostru.

Zoia Alecu: O melodie cu totul speciala – Iar e luna plina…

Hai – Hui prin Sufletul Folkului: Multumim mult pentru timpul acordat , asteptam cu mare drag aparitia noului album si reintalnirea cu Omul Frumos, Zoia Alecu !

http://jurnalul.ro/

Am tot pariat pe prietenie. Ştiam că este o loterie frumoasă, la capătul căreia voi zâmbi. Nu mi-am putut permite să sper vreodată, în apropierea concretă a Zoiei Alecu. Ea era o lumină electrică în jurul unor ochi ireal de albaştri, era o inimă care cânta deasupra bietei mele vieţi, era cap de  era în paginile revistelor... Într-o seară, am simţit în mâna ei întinsă, firescul. Normalitatea, eleganţa şi buna dispoziţie a unui om frumos, care ştie totul despre valoare şi nimic despre trufie. Ştiam că a tulburat frumos generaţia cenaclului ,,Flacăra” , ştiam că a ales să plece, atunci când anumite rigori  nu au mai fost în acord cu felul ei de a fi, ştiam că a plecat din ţară...

Am cunoscut-o, după ce a revenit din Olanda. Unde avusese succes, unde şi-a scris o altă etapă a traseului personal şi profesional, unde strălucise, pentru că, se pare, iradierea îi este un fel de supracorp.

Scriu acum, despre Zoia Alecu, cea care mi-a atins biocâmpul. Succesele şi performanţelele sale profesionale, sunt ştiute, sunt publice, pot fi accesate cu un click. O priveam, frumuseţea sa era înscrisă în caracter şi în bucuria de a celebra clipa, care tocmai trecea. Zoia strălucea peste desfrunzirea serilor din festivaluri, peste secretele lumii, peste suspinul stelelor care concurau...

Am stat deoparte, privind-o şi aplaudând-o. M-am lăsat purtată, alături de toţi cei ce o admiră şi preţuiesc, printre cărările ei de maci. Alături de ea, m-am simţit, ,,printre lupi” (titlul unuia dintre albumele sale), mai puternică.  Când mi s-a părut că viaţa m-a aruncat în jos, într-un abis fără raţiune, mi-a telefonat, într-o noapte, Zoia Alecu. Să îmi spună că nu este aşa, doar mi se pare. Că ea a luat-o de la capăt, de câte ori a fost cazul. Că trăim în lumi stranii şi uneori, desculţi, ai  nimănui cu trăsnete   deasupra, dar că şi pe aici trece drumul spre rai.

Cu ceva timp în urmă, am publicat o carte de interviuri, cu interlocutori din sfere diferite, între care erau şi zece folkişti.  Zoia nu era. A venit însă, acolo, la evenimentul lansării cărţii, cu flori sângerii în braţe, cu surâsul ei aducător de înviere şi lumină. A stat, a ascultat, a aplaudat.  Şi apoi, a cântat. A fost cel mai sublim omagiu pe care o mare artistă l-a putut aşeza în respiraţia perplexă a celor prezenţi. Cred că nu i-am mulţumit, atunci, dar am înţeles cum se aprind  lini, în aparenta nepăsare a lumii.

Zoiei nu prea  îi ţi spune cuvinte mari căci te poate taxa brusc. Ea ştie cine este, ce şi de ce face şi te paralizează cu verticalitatea personalităţii sale. Este foarte frumoasă, este în egală măsură blândă şi mânioasă, este între lupi şi deasupra pulsului lumii. Doarme liniştită,  mângâiată de îngeri. Îngenunchează ambiţiile cu forţa cântecului şi a versului, se împărtăşeşte cu iubire, iar când vântul strigă cu mânie, ea înfrunzeşte anotimpul, printr-un refren.

 Au mai trecut nişte ani. Am mai publicat o carte. Dintre coperţile căreia, Zoia, din nou, lipsea. La sărbătoarea unor destine cu har, Zoia Alecu a apărut, zâmbind din spatele unor flori exotice şi fermecate. Fără să acuze, să revendice sau să pretindă. A venit calmă, învăluită în lumină şi iubire să cumpere o carte şi să îşi asculte colegii. Atunci, am înţeles ceva profund despre prietenie. Despre înăţlimea spirituală a unor oameni pe care, probabil, nu îi merităm. Am înţeles că un mare artist va fi mereu la înălţimea fiinţei sale, fără să aştepte ceva în schimb. Nici măcar, nu am condus-o până în stradă, atunci când a plecat, în ploaia ninsoare. A fost, a venit, ne-a spintecat a frumuseţe şi a demnitate şi a plecat, spre alţi oameni, spre alte orizonturi. Inteligenţa ei cultivată arde în focul bucuriei de a avea har şi generozitate.

Îi mulţumesc acum, adânc şi înalt, pentru poemul  nescris despre vertebre verticale. Un poem intitulat Zoia Alecu. Mă gândesc la domnia sa şi asupra chipului meu se aşează lumina. Simt gustului vinului care va celebra părtăşia nobleţii umane. Chem toţi oamenii de lumină, la spectacolele tale pline de rost şi semnificaţie, dragă Zoia! Poate, de-abia acum, îţi mulţumesc! Să ne ţină Dumnezeu aproape!

http://www.gandul.info/

Zilele-astea, după 25, 30 ori, poate, chiar 35 de ani, m-am întors, neaşteptat, în timp. Am avut şansa să repovestesc muzica-„pericol socio-politic”, cu unii dintre artiştii care au „uneltit” împotriva anchilozatei „societăţi-socialiste-multilateral-dezvoltate”. Cu aceia pe a căror muzică am visat, am crescut, am iubit, am trăit, înainte de 1989.

Cu oameni deosebiţi şi talentaţi, care n-au scris literatură pentru propriile sertare, ci versuri inteligente, cu spirit şi cu umor sănătos, pe care le-au cântat ca pe un protest continuu sau care au pus pe muzica lor poezii clasice.

Noncomformişti, frumoşi, rebeli şi curajoşi, aceşti oameni, cărora li s-a interzis accesul în televiziuni şi radiouri de partid, n-au putut fi opriţi de la cântare, prin cenzură. „Sfânta scenă”, cum spunea Zoia Alecu, a fost casa şi lumea lor. „Dacă n-aş fi cântat pieseleastea, care spuneau ceva, care mă defineau, prin care, practic protestam împotriva lor, aş fi simţit că nu trăiesc” îşi aminteşte Zoia.

La fel, Leluţ Vasilescu, toboşarul trupei Compact, îmi spune că toată muzica rock era atunci, ca şi acum, marele protest împotriva prostiei, anchilozării şi cenzurii.

„Palmele mele sunt pline de bătături, de la beţe. Am făcut 4000 de spectacole, cu toată forţa, cu toată puterea mea fizică şi artistică.Asta e cântare, nu ce fac unii, azi, pe mixere şi calculator. Prin muzică, ne luptam cu ei”, spune Leluţ, cu doar câteva minute înaintesă plece la al 4001-lea concert, la Galaţi.

Piese precum „Trei galoşi” şi „Orbii” – Zoia Alecu; „Regele ielelor” – Compact; „Mielul” şi „Lordul John” – Mircea Vintilă, cenzurate, în epocă, de minţi obtuze de partid, le puteţi asculta, acum, aici.

http://www.gandul.info/stiri/25-de-ani-de-la-revolutie-muzica-interzisa-de-ceausescu-zoia-alecu-daca-n-as-fi-cantat-piesele-astea-as-fi-simtit-ca-nu-traiesc-13738621

Jurnalul National

La începutul drumului ei muzical şi-a dorit cu ardoare o chitară, pe care şi-a cumpărat-o singură, cu banii pe care i-a câştigat donând sânge. Talentul ei i-a înduioşat tatăl, care şi-ar fi dorit o altă carieră pentru fiica sa, dar care a ajuns cel mai emoţionat spectator al ei. A trecut prin două căsnicii şi nu şi-o mai doreşte pe a treia, dar vorbeşte cu drag despre Ionuţ, fiul care i-a dăruit deja prima nepoată. Zoia Alecu, cea care îşi transpune viaţa în cântec, prin metafore, a acceptat să vorbească, în premieră, despre viaţa de dincolo de scenă.

EVELINE PăUNA: Expresia “a avea muzica în sânge” se umple de sens, în povestea ta. Şi asta pentru că ţi-ai cumpărat prima chitară din banii strânşi donând sânge. Cum ţi-a venit ideea aceasta, care te-a ajutat pe tine, dar prin care şi tu ai ajutat, la rândul tău?

ZOIA ALECU: Povestea aceasta a ajuns să fie cunoscută datorită lui Horia Stoicanu, care mă ştie de când eram puştoaică. El ştia această poveste pe care eu nu am spus-o niciodată. În 2007, când mi-am lansat primul album de autor, Horia Stoicanu a scos această poveste de la naftalină. A povestit atât de frumos, încât am trecut peste faptul că, la început, mi-a displăcut profund că a spus-o. Dar aşa a fost. Mi-am dorit foarte mult să cânt cu chitara pentru că era foarte... în trend. Erau acele cântece de prostest, erau piesele lui Joan Baez, era Donovan, erau o grămadă de artişti care cântau balade prin America. Trendul acesta a prins şi la noi. Eu cântam de când eram copil, am fost la Liceul de Muzică, făcusem patru ani de vioară, aveam datele necesare să pot să fiu uşor autodidact. Viaţa mi-a dovedit că nici acum nu ştiu să cânt corect la chitară piese extrem de grele, nu sunt vreo mare chitaristă, însă atunci, când aveam 16 ani, îmi doream mult să merg în parc, să am o chitară şi să cânt. Şi eram convinsă că trebuie să-mi iau neapărat o chitară!

E.P.: Dar de ce să îţi iei o chitară şi nu “să ţi se ia o chitară”? Aveai, totuşi, 16 ani...

Z.A.: Pentru că mi-a fost teamă. Mai mult de tata. Tata avea nişte principii pe care nu voia să le încalce. Noi, fiind trei fete, una mai frumoasă decât cealaltă... îţi dai seama cum ar fi fost să mă duc la tata şi să îi spun că eu vreau să mă fac cântăreaţă! Ar fi fost... greu. Pentru că tata voia ca eu să am o şcoală, o facultate, o meserie corectă, care să îmi asigure un salariu. La vremea respectivă se spunea că fetele care devin cântăreţe automat devin femei uşoare. Ei bine, eu i-am demolat acest mit tatălui meu, dar făcând totul pe ascuns. 

E.P.: Nici mama nu îţi era prietenă, ca să complotaţi?

Z.A.: Nu puteam să vorbesc cu mama despre asta, pentru că i-ar fi spus totul tatei. Pe de altă parte, situaţia noastră financiară nu era extraordinară. Eram patru copii. De exemplu, prima mea vioară a fost împrumutată din magazia şcolii. Eu am vrut să fac pian, tata a vrut să fac vioară.

E.P.: Poate cel mai greu instrument!

Z.A.: Da, dar mă bucur că l-am ascultat pe tata şi că am făcut vioară. Vioara formează foarte bine auzul muzical. E instrument netemperat, deci nu îţi dă sunetul direct, ci trebuie să îl cauţi, să îl formezi. Deci, cumva, situaţia financiară a familiei m-a făcut să prefer să merg să donez sânge, să strâng bănuţ cu bănuţ. Nu luam mai mult de 75 de lei pe o donare. Am avut răbdarea aceea de Sisif şi, în vreo opt luni, am strâns banii pentru prima chitară. Când am adus-o acasă am spus că am împrumutat-o de la cineva. 

E.P.: Făcuseşi patru ani de vioară...

Z.A.: Da, iar părinţii erau obişnuiţi să studiez acasă. De la vioară îmi şi fuge ochiul drept, pentru că eram mereu atentă cum aşez arcuşul.

E.P.: Deci, deşi existau nişte prejudecăţi în familie în ceea ce priveşte domeniul muzical, totuşi ai trecut prin Liceul de Muzică. Cine te-a îndreptat pe acest drum?

Z.A.: Tata m-a dus. Pentru că eu cântam de mică şi aveam un volum puternic în voce. Şi am intrat la Liceul de Muzică, cu examen. Nimeni din familie nu cântase înaintea mea. Nici fratele, nici surorile mele nu erau pasionaţi de muzică, deşi toţi au avut ureche muzicală. Donca şi Elena, surorile mele, cântaseră la Casa de Cultură a Ministerului de Interne, dar nimic serios. Iată, culmea, eu am moştenit volumul vocii... de la tata!

La 9 ani am început să scriu poezii. Mi se părea, atunci, că sunt îngrozitor de bătrână.

E.P.: Nu ai terminat Şcoala de Muzică. De ce?

Z.A.: Am renunţat în clasa a IV-a şi m-am dus la o şcoală obişnuită. Pentru că am fost o zăludă şi o nebună. Eram greu de pus pe alte căi decât pe acelea pe care mi le doream. De multe ori, acasă, ziceam ca tata şi făceam ca mine. Tata era un tip dur şi sever, dar ne-a iubit mult şi ne-a vrut tuturor binele. Dar eu nu consideram că o să-mi fie bine decât dacă o iau pe calea mea. Noaptea scriam la lumina lumânării, până când am reuşit să-mi strâng bani pentru o lanternă, din măruntul care mai rămânea după ce mă trimitea mama să fac cumpărături. Eram cea mai strângătoare dintre toţi. De multe ori, când n-am avut pâine în casă, eu am scos bănuţii strânşi de mine şi i-am pus să luăm pâine. Ei bine, şi acea lanternă m-a ajutat să pot să mă bag sub plapumă şi să scriu versuri. La 9 ani am început să scriu poezii. Mi se părea, atunci, că sunt îngrozitor de bătrână. Am rupt hârtia pe care am scris prima poezie, în care spuneam cam aşa... “soarta mi-a înfipt un cuţit în inimă, mă simt atât de în vârstă şi n-am realizat încă nimic...” . Cam asta era ideea. De ziua mea am scris-o, când împlineam nouă ani.  
Eram un copil interiorizat dar şi zbanghilitic. De ziua mea eram tristă pentru că mama se chinuia destul de mult, trebuia să muncească, tata era mai tot timpul plecat. Tata era ofiţer, iar mama, la vremea aia, făcea tot felul de joburi. Era bufetieră. Mai niciunul nu avea timp să stea cu noi. Noi am fost generaţia cu cheia de gât. Dar nu le-am reproşat asta, niciodată. 

E.P.: Şi, totuşi, cum a aflat tata că nu ai împrumutat chitara?

Z.A.: Eu studiam mult, aveam deja compoziţii. “Orbii” este prima piesă pe care am compus-o atunci, pe la 17 ani. Spuneam aşa: “S-au strâns orbii în pădure, / Numărând bastoane albe. / Cădeau jos coaptele mure / Şi-şi făceau din mure salbe. / Doamne, vezi-i cum se scaldă / Toţi în negru întunecos / Bezna lor le pare caldă / Şi blestemul de folos. / Ce folos că nu sunt oarbă / Şi că văd al lor prăpăd / Cu privirea-mi ce stă roabă / Albului ce-am vrut să văd? / Să văd ce frumos simţim / Să văd că toţi ne minţim / Să văd ce, urâtul lor?/ Aş orbi, dar ei nu vor.ˮ Această piesă este pe albumul pe care l-am lansat în 2007. Iar eu am compus-o când aveam 17 ani. Mă certam cu regimul politic de la vremea respectivă. Mi se părea că noi, românii, eram un popor de orbi. 

E.P.: Şi soluţia era o răzvrătire prin muzică sau chiar o plecare din ţară?

Z.A.: Nu mi-a trecut vreodată prin cap să plec din ţară. Îmi iubesc ţara, locul şi pământul. Aici sunt viaţa, visurile şi cântecele mele. Aici respir. În afara acestei ţări... nu mai sunt eu... 

E.P.: Frumoasă, deşteaptă, cântai la chitară... băieţii făceau coadă la uşa tatălui?

Z.A.: O, nu făceau coadă la uşă, făceau coadă pe străzi, pe unde mă vedeau. Le era frică de tata. 

Prima mare iubire a fost chiar primul meu soţ

E.P.: Prima mare iubire a apărut în acei ani?

Z.A.: Prima mare iubire a fost chiar primul meu soţ, pe care l-am cunoscut la vârsta de 17 ani şi jumătate. El m-a dus în Clubul Arhitecturii, în Club A. 

E.P.: Şi tot el i te-a prezentat lui Doru Stănculescu, cel care a contribuit la lansarea ta...

Z.A.: Exact!

E.P.: Cum l-ai cunoscut pe soţul tău?

Z.A.: O prietenă de-a mea i-a povestit despre cum cânt. Şi am mers împreună în parc. Aşa ne-am cunoscut. Când m-a auzit, Cornel s-a îndrăgostit de mine. Eu aveam 17 ani, el era cu 12 ani mai mare decât mine. Ne-am cunoscut în 1973 şi ne-am căsătorit în 1979, dar am fost împreună în tot acest timp. El a fost primul meu bărbat.

E.P.: Cum te-a cerut de soţie?

Z.A.: A, nu... eu n-am avut parte de acest romantism desuet, cu inele scumpe. Cornel m-a cucerit, pur şi simplu, oferindu-mi flori pe care le smulgea din parcuri. Îmi umplea braţele cu flori. 

E.P.: Se poate spune că a fost întâlnirea cea mai importantă din viaţa ta pentru că el i te-a prezentat lui Doru Stănculescu?

Z.A.: Sigur, pentru că datorită lui Cornel eu am intrat în acest univers de muzică folk. 

E.P.: “Alecu” e numele tău, sau numele primului soţ?

Z.A.: E numele meu, de la părinţi. Am luat numele soţului, în acte. Nu pe scenă, pentru că în 1979 deja eram lansată. Iar apoi, după divorţ, mi-am reluat numele şi în acte.

E.P.: Odată intrată pe drumul acesta muzical, ai întâmpinat piedici?

Z.A.: Nu, piedici nu au fost. Lumea era impresionată de vocea mea. Când am intrat în muzica folk nu erau prea multe artiste. Era Marcela Saftiuc, după mine, la scurtă vreme a apărut Adriana Auş... Nu era rivalitate între noi. 

E.P.: Odată ce începeai să ai un cuvânt de spus în muzică s-au împăcat şi părinţii cu opţiunea ta?

Z.A.: Să-ţi povestesc cum a aflat tata! Eu cântam de mama focului, dar un singur concert nu am putut să-l ascund de el. Un concert care avea loc la Sala Palatului. Întâmplarea a făcut ca, la concertul respectiv, să fie nume mari din folkul românesc, ordonate pe afiş... alfabetic. Eu, Alecu Zoia, prima pe listă, alături de Dorin Liviu Zaharia, Nicu Vladimir, Mircea Florian, Doru Stănculescu, Dan Chebac, Mircea Vintilă, Vali Sterian, Trupa Catena.... Deci, pe acest prinicipiu, al ordonării alfabetice, afişul se deschidea cu mine. Tata a văzut afişul când venea de la serviciu. Avea şi Ziarul “Scânteia”, care anunţa concertul. Vine acasă. Eu... mă gândeam cum să plec la Sala Palatului şi să iau şi chitara cu mine... şi, după planurile mele, el trebuia să fie la serviciu. Tata m-a întrebat: “e coincidenţă de nume sau tu eşti?”. Pusă în faţa faptului împlinit, a trebuit să recunosc. “Şi eu de ce n-am ştiut?”... “Pentru că mi-a fost teamă că o să mă judecaţi” - îi vorbeam la persoana a doua plural. 

E.P.: Toată viaţa aşa a fost?

Z.A.: Da, aşa am fost educaţi toţi. Aşa era pe vremea aceea, acum mulţi ani. Eu acum am 58 de ani. I-am spus tatălui meu că ştiam ce părere are despre fetele care se apucă de cântat. “De când cânţi?ˮ - m-a întrebat el. “De un an...”. M-a lăsat în camera mea, pe care o împărţeam cu surorile mele şi l-am auzit cum dădea telefon tuturor vecinilor şi colegilor spunându-le “fiica-mea cântă diseară, la Sala Palatului”. A cumpărat bilete şi a venit în sală. A umplut un rând de invitaţi. Aşa a aflat tata că eu cânt. În 1977 mi-a cumpărat chiar o chitară, pe care o am şi acum şi pe care o folosesc la compus. 

E.P.: Ce s-a întâmplat cu prima chitară?

Z.A.: A transformat-o fiul meu, după prima mea plecare în afara ţării, în autostradă. Eu i-am adus cadou nişte maşinuţe de curse, iar pe el corzile chitarei l-au inspirat în a vedea o autostradă. Am găsit chitara zob, dar nu i-am spus nimic. I-am spus că e păcat. El, la vârsta de trei ani mi-a spus că o să-mi spargă chitara într-o zi pentru că din cauza ei eram tot timpul plecată şi lui îi era dor de mine. I-am spus că, dacă aş avea posibilitatea l-aş lua cu mine. Atunci condiţiile de turneu erau destul de grele – hoteluri neîncălzite.

E.P.: Când s-a născut Ionuţ?

Z.A.: În 1981. 

E.P.: Erai pregătită să devii mamă? Să stai acasă cu copilul?

Z.A.: Am stat. Primele zece luni, cât l-am alăptat pe fiul meu am stat acasă. Apoi, dacă aveam vreo filmare îl luam cu mine în televiziune. Îl lăsam în cabină. Şi acum, când mă duc în TVR, mă întreabă cabinierele de el. 

E.P.: Tatăl copilului ţi-a reproşat vreodată că stai prea mult timp plecată?

Z.A.: Nu, pentru că asta-mi era meseria. Nu puteam să las publicul să mă uite. Şi aşa am lipsit o perioadă. Dar n-am renunţat la televiziune. 

Nu am fost acceptată din prima în Cenaclul Flacăra

E.P.: Un alt moment important al carierei tale a fost debutul în Cenaclul Flacăra. 

Z.A.: Da, s-a întâmplat în 1974.

E.P.: Dar nu ai fost acceptată la început, în seara în care ai cântat cu Nicu Alifantis. De ce?

Z.A.: Nu. Când am cântat prima dată eram foarte răcită. Avream febră mare... Trebuia să te accepte Adrian Păunescu. În acea seară, el a fost mai pe gustul lui Păunescu. El a cântat o piesă pe “Repetabila povară”. Şi a cântat magistral! Dar şi eu cântam bine... Atunci sala a votat pentru mine, în unanimitate!

E.P.: Interesant. Nu cumva a fost altceva?

Z.A.: Nu. Nici vorbă. Păunescu a spus că sunt foarte tânără şi că publicul mai are timp să mă vadă. A spus că în seara aceea rămâne Nicu Alifantis.

E.P.: Şi tu ce ai spus?

Z.A.: Am plâns puţin. A venit Relu Gherghel, care era impresar şi organizator de spectacole şi mi-a spus să-mi şterg lacrimile. M-a întrebat dacă am luat vreun ban din cântat. I-am spus că nu... M-a anunţat că a doua zi aveam să cânt într-un concert plătit. Atunci am câştigat primii 75 de lei – că nu aveam atestat. Şi atunci m-am ambiţionat. Am fost adoptată imediat de Cenaclul Viaţa Studenţească, unde era o gaşcă frumoasă de ziarişti – Nicolae Dan Fruntelată, Mihai Tatulici, Sorin Roşca Stănescu, Ion Cristoiu... 

E.P.: Şi acceptul la Cenaclul Flacăra când a venit?

Z.A.: A trimis Păunescu după mine, în 1975, când eram la Costineşti. Auzise lucruri bune despre mine. Şi mi-a spus că nu ştie ce a gândit în acel moment, în care m-a respins. I-am spus că nu mai pot fi cu totul în Cenaclu, pentru că eram membră a Cenaclului Viaţa Studenţească. Şi, în plus, cântam în deschiderea multor trupe. I-am spus că nu ştiu cât de corect ar fi fost, din partea mea, iar el mi-a replicat că o să vorbească cu Tatulici. Drept pentru care am făcut parte şi din Cenaclul Flacăra, şi din Cenaclul Viaţa Studenţească. Iar Păunescu întotdeauna m-a prezentat frumos şi s-a purtat corect cu mine. În orice caz, aşa cum se spune... orice rău spre bine.

E.P.: De ce s-a încheiat colaborarea cu Cenaclul Flacăra?

Z.A.: În 1981 s-a născut copilul. Un an de zile nu am plecat de acasă. Ne-am dat mâna prieteneşte. Adrian Păunescu şi-a cerut scuze, a fost... mai mult decât corect faţă de mine. Eram singura care îşi permitea să fumeze lângă Adrian Păunescu. 

E.P.: Când ai început să fumezi?

Z.A.: La 15 ani. Din spirit de frondă. Din teribilism. M-am lăsat atunci când am aflat că sunt însărcinată, apoi, după primul an al copilului, m-am apucat iar. 

Am considerat că dacă mă pun pe făcut copii s-a terminat cu viaţa mea artistică

E.P.: Când s-a terminat prima căsnicie şi de ce?

Z.A.: Prima căsnicie s-a terminat în 1983, dintr-un motiv pe care-l păstrez pentru mine. Am rămas în relaţii prieteneşti cu tatăl copilului meu.

E.P.: Un singur copil...

Z.A.: Am considerat că dacă mă pun pe făcut copii s-a terminat cu viaţa mea artistică. Pentru că nu poţi să faci şi una şi alta. Aveam nevoie de linişte.

E.P.: Alt moment important al carierei... Sfinx. Devenit ulterior Sfinx Experience. 

Z.A.: Da... S-a întâmplat în 1986. M-am mirat că m-au chemat. I-am spus Crinei Mardare, pe care o cunoşteam, că nu înţeleg de ce mă vor pe mine. Din vedere ne ştiam din Liceul de Muzică George Enescu, pe care ea l-a terminat, nu ca mine. Apoi am plecat împreună în turnee pentru că făceam parte din aceleaşi spectacole. Întotdeauna mi-a părut un om bun. Şi o vedeam chiar ca pe un crin: alb, curat şi frumos!

E.P.: Cine stătea cu copilul în toată perioada aceasta?

Z.A.: Eu am plecat cu ei când fiul meu avea 6 ani. Ne despărţeam mereu cu lacrimi, mă întorceam din drum... A fost greu!

E.P.: 18 ani ai stat cu trupa. Dacă n-ar fi fost Sfinx, ce-ar fi fost în perioada aceea? Ai fi cântat folk, pentru că aşa se arăta drumul?

Z.A.: Aş fi plecat cu Circul de Stat, pentru şase luni în Emiratele Arabe. Pentru că eu făcusem muzica pentru tot spectacolul de turneu... Semnasem contract...

E.P.: Te-ai întrebat vreodată cum ar fi fost dacă ai fi ales alt drum în anii aceia?

Z.A.: Nu ar fi fost ceea ce trebuia să fac. În viaţă nimic nu e întâmplător. Eu am simţit că ăsta e trenul în care trebuie să urc. În viaţă, lucrurile vin atunci când eşti pregătit să le primeşti. Între 2004 şi 2005, noi am avut vreo cinci concerte. Doar atât!

E.P.: Oare de ce?

Z.A.: Pentru că nu eram pe gustul publicului. Nu mai eram foarte tineri... A venit şi manelizarea, a venit şi muzica de club, a apărut şi mima care se făcea pe scenă sub numele de playback. Noi nu aveam o muzică facilă. Lui Mişu Cernea îi plăcea să spună că publicul nostru trebuie să aibă măcar liceul la bază. La televiziuni erau din belşug sâni şi funduri dezgolite. Publicul a reînceput să aprecieze muzica bine cântată... ceva mai târziu. 

E.P.: 2005 a însemnat şi o cădere emoţională pentru voi, atunci când v-aţi despărţit?

Z.A.: Nu... eu chiar am propus să facem un concert de adio, pentru public. Mişu nu credea că o să se termine. Timpul a dovedit că am avut dreptate. Apoi au vrut ei un concert de adio, dar nu mai era cazul. Între 2005 şi 2007, când mi-a apărut primul album solo am dat ore de canto. 

E.P.: Te gândeai că vei reveni în prim-plan? Cum de ai fost gata în 2007 pentru albumul “Vino aici”.

Z.A.: Nici prin cap nu mi-a trecut să mă las de muzică. Din 2006 până în 2007 am căutat orchestrator, producător, studio. 

E.P.: Dacă n-ar fi mers?

Z.A.: Am mers la sigur, ştiam că lumea vine după mine. Uitasem de mine ca brand personal în perioada trupei, pentru că nu se putea altfel. 

Înainte de a doua căsătorie i-am spus celui care avea să-mi devină soţ că, dacă facem pasul, va trebui să-mi mut copilul în Olanda

E.P.: Revenind la sfera personală, ştiu că a existat o iubire cu un olandez. Olandezul zburător?

Z.A.: A fost o iubire care s-a transformat într-o căsnicie. O poveste care a durat nouă ani. L-am iubit înţelept. S-a încheiat pentru că eu, în viaţă, totdeauna ajung la lucrurile bune mai târziu decât mi-ar fi trebuit. Ne-am cunoscut în Olanda, când am fost să cumpăr o maşină. El era car dealer. S-a îndrăgostit tare de mine. L-am cunoscut în 1992 şi ne-am căsătorit în 1994. El stătea în Olanda, iar eu la vremea aia eram aproape opt luni acolo. Nu m-am gândit mai departe, că o să se termine trupa... I-am propus să vină în România dar ar fi fost complicat. Avea şi nişte probleme medicale şi depindea de sistemul de sănătate de acolo.

E.P.: Şi v-aţi despărţit pentru că nu vă potriveaţi... geografic?

Z.A.: Nu numai. Ajungeam tot mai puţin acolo. El cheltuia enorm venind aici. Dar am rămas prieteni, vorbim şi acum. 

E.P.: Acum iubeşti?

Z.A.: Da, iubesc. Nu mai sunt îndrăgostită ca atunci, dar e cineva în viaţa mea. N-am de gând să mă mai mărit... 

E.P.: Ce s-a întâmplat cu fiul tău?

Z.A.: Înainte de a doua căsătorie i-am spus celui care avea să-mi devină soţ că, dacă facem pasul, va trebui să-mi mut copilul în Olanda. A acceptat bucuros. Ionuţ l-a plăcut foarte mult şi l-a considerat ca şi pe tatăl lui, deşi nu i-a spus “tata”. Iar Ionuţ este şi acum în Olanda. Are casa lui, jobul lui, soţie, copil. El mi-a spus atunci, demult, să mă mărit. 

E.P.: Simţi că l-ai pierdut? El fiind în Olanda şi tu în România?

Z.A.: Nu l-am pierdut şi n-o să-l pierd niciodată. Ne vedem de câteva ori pe an, şi săptămânal pe internet. Sunt bunică. Am distrus mitul bunicii! Când sunt cu nepoata mea sunt bunică cu adevărat, dar tot am energie! 

E.P.: Acasă, în Bucureşti eşti tot mai singură. Sora ta, care locuia cu tine s-a stins, iar la câtva timp s-au dus şi părinţii tăi...

Z.A.: Sunt orfană. Am poze cu ei peste tot prin casă. Mă gândesc adesea la ei şi vorbesc cu fotografiile. Dar mi-e greu să vorbesc despre asta...

E.P.: Te sperie viitorul şi faptul că trebuie să fii mereu creativă, mereu în formă... succesul nu e garantat fără muncă...

Z.A.: Eu aşa trăiesc de-o viaţă. Am împlinit 41 de ani de carieră. Mai am atâtea de spus, atâtea de învăţat, atâtea de făcut!     

Ramona Vintila 7 ianuarie 2014 - Jurnalul National

Una dintre cele mai iubite si mai frumoase doamne ale folkului, Zoia Alecu implineste vineri 58 de ani. Jurnalul National ii ureaza "La multi ani!"

De la voi nu astept decat dragoste

"Fie ce-o fi ma uit in sus, ma cam ia ameteala, dar trebuie sa imi implant steagul pe cel mai inalt varf" "In primul rand, multumesc Jurnalului National pentru gandul bun, pentru onoarea de a ma afla printre cei aniversati de catre aceasta publicatie. Anul acesta se vor implini 8 ani de la prima noastra colaborare. Daca ma intrebi ce fac, Doamne!, fac multe si parca timpul nu-mi ajunge pentru cate as mai vrea sa fac. Pe 19 noiembrie 2013 am avut concertul meu aniversar de 40 de ani, concert care a insemnat 45 de zile de munca sustinuta, mult stres, dar rezultatul a fost unul neasteptat de bun si zic eu ca toti cei care au fost prezenti la acest concert au plecat cu sufletele pline de bucurie si cu o amintire extraordinara. Deci, a meritat tot chinul. Acum ca ne-am intors in urma cu 40 de ani, in frumosul an 1973 am urcat pentru prima data pe scena la Club A, unde am fost dusa de Doru Stanculescu caruia mie imi place sa-i spun parintele meu spiritual. Putina lume stie ca eu am pornit pe drumul muzicii cu temerea ca nu as fi nu-stiu-ce mare talent. Incet-incet, insa, au venit o multime de oameni de muzica sa-mi contrazica aceste temeri si sa-mi construiasca increderea in mine si in harul meu de a canta, de a scrie versuri si de a compune. Odata pornita pe acest drum am inceput sa-mi construiesc acel ceva care da amprenta unica unui artist. Sigur, e greu sa fii artist in Romania de astazi cum greu a fost sa fii artist in Romania de ieri. De ce spun asta?! Pentru ca in Romania de ieri, asta insemnand in urma cu 30-40 de ani, ca sa fii artist trebuia sa dai niste examene, sa obtii un atestat conform caruia aveai dreptul sa fii artist profesionist sau de tinichea. Atestatul asta avea niste categorii, eu am obtinut-o pe prima, din prima. Astazi, din pacate, artistii de "aur" stau bine mersi alaturi de artistii de tinichea, ba mai mult de atat, intr-o perpetua rasturnare a valorilor, cei de aur, cum mi se pare si firesc, sunt exploatati ca la Rosia Montana, cu cianuri. Iar cei de tinichea sunt in varf stralucind efemer pentru binele poporului.

Stiu ca tuturor artistilor adevarati le place sa fie apreciati si rasfatati de soarta si de public. As minti sa spun ca mie imi e mah de chestia asta. Cred ca oricarui om, la urma urmei, ii place sa-i fie apreciata munca. Spre exemplu, am visat in 2009, ca piesa mea "Iar e luna plina", pe care eu o consider una dintre cele mai bune creatii ale mele, sa fie premiata si sa ajunga printre primele locuri in topuri de specialitate. Dar nu a fost asa. In 2009 erau alte target-uri, asa ca nu totdeauna ceea ce apreciezi tu ca artist ca este mai valoros in creatia ta este valoros si pentru restul lumii. Sigur, am avut piese care au miscat profund sufletele oamenilor si care au facut istorie, cum ar fi "Oua de roua", "Vino aici", "Trei galosi", "Printre lupi"... Acum ca implinesc 58 de ani eu tot inainte privesc si pentru ca la ceas aniversar ma uit de pe un varf de munte, usor, catre poale si-mi zic: "Bai, ce de chestii am facut... auleo, cate mai am de facut! Si ma cam strange timpul". Fie ce-o fi ma uit in sus, ma cam ia ameteala, dar trebuie sa imi implant steagul pe cel mai inalt varf. Doamne Ajuta! Va iubesc pe toti si de la voi nu astept decat dragoste."
 

Loreta Popa 11 noiembrie 2013 - Jurnalul National

Suntem in anul 2013. A trecut multa vreme de cand muschetarii, eroii nostri, nu s-au mai intalnit. De fapt, daca ne gandim bine au trecut 40 de ani. D'Artagnan (Doru Stanculescu), ramas locotenent al muschetarilor, isi doreste gradul de capitan, dar vegheaza si asupra copilei sale, fiind principalul ei protector. Valentine (Zoia Alecu), fiica lui, are talente ascunse, canta ca nimeni altcineva, manuind chitara ca pe o spada. Aramis (Adrian Sarmasan), misterios si chips, este acum abatele d'Herblay, dar pare mai atras ca oricand de intrigi. Porthos (Mircea Vintila), devenit un bogat senior de provincie, viseaza la titlul de baron, dar a ramas acelasi iubitor, plin de viata si pus mereu pe sotii. Athos (Nicu Alifantis), cel mai intelept dintre muschetari, s-a retras la tara si pare preocupat numai de tot felul de lucruri. Va rezista legatura sufleteasca dintre ei grelei incercari a unui concert impreuna dupa 40 de ani sau nu?

40 de ani de cantec sarbatoreste Zoia Alecu, cea careia i-a venit ideea acestui concert fara precedent. Apropierea sa muzicala, si de suflet, de fratii sai de arme, si de scena, a determinat-o sa aleaga aceasta solutie pentru a marca momentul celor 40 de ani de cand slujeste chitara, poezia si muzica. La 19 noiembrie, la Cinema Patria, de la ora 19:30, Zoia Alecu va sustine un spectacol aniversar pe care l-a numit sugestiv "Dupa 40 de ani". Inspirandu-se din binecunoscuta poveste a lui Alexandre Dumas "Dupa 20 de ani", Zoia si-a dorit ca acest moment important din cariera si din viata ei sa fie o frumoasa poveste muzicala despre prietenie, curaj, onoare si devotament. Vor lupta umar la umar "Toti pentru unul si unul pentru toti pentru muzica folk" muschetarii Nicu Alifantis, Mircea Vintila, Doru Stanculescu si Adrian Sarmasan, dar Valentine, femeia-muschetar care si-a dovedit curajul, indeplinindu-si misiunea de artist, a chemat si ajutoare de suflet, precum membrii trupei din care a facut parte timp de 18 ani, Sfinx Experience, respectiv Crina Mardare, Misu Cernea, Andrei si Cristi Komaroni si Lisarius. Celor ce vor raspunde prezent la eveniment nu le va ramane altceva de facut decat sa spuna in cor "En garde!".

Cum i-a venit ideea acestui concert ne povesteste Zoia Alecu. "Totul a inceput asta iarna, cand am stat de vorba cu Dana Andronie. Mi-a spus: "Uite ai luat doua premii frumoase, unul pentru piesa "Printre lupi", dat de Radio Romania, altul dat de All Music Awards, cu cel mai bun text in limba romana. Stiu ca anul acesta vei implini 40 de ani de cariera artistica, nu te-ai gandit sa-i aniversezi?" Sigur ca m-am gandit, dar e destul de complicat, pentru ca stiu ce implica toata aceasta aniversare. E un spectacol de mare anvergura, destul de greu de realizat. Ai nevoie de oameni care sa se ocupe si toate costa foarte mult pana la urma. Dana a spus: "Eu vreau sa ma ocup". Asa am inceput sa punem pe o foaie de hartie pe cine vreau sa invit, cine a insemnat si inseamna foarte mult in cariera mea artistica. Asa am ajuns la Nicu Alifantis cu care m-am lansat in aceeasi zi la Cenaclul Flacara, in 1974. Am inceput sa cant in 1973, dar in 1974 abia am ajuns la Flacara. Dupa aceea m-am gandit la Mircea Vintila, cu care m-am intersectat de foarte multe ori de-a lungul vietii mele in diverse concerte, plus ca avem o relatie foarte frumoasa si prieteneasca. Nu a lipsit la nici un eveniment care a tinut de mine sau de Adi Sarmasan, un om cu o moralitate frumoasa. Apoi m-am gandit la Doru Stanculescu, el este mentorul meu spiritual, nasul muzical, el m-a dus prima data pe scena, la Club A si Flacara. El este D'Artagnan, tatal meu, eu jucand rolul lui Valentine, fiica lui. Apoi, pentru ca timp de 18 ani am fost legata de Sfinx Experience, si cu oamenii acestia am cantat pe multe scene din nenumarate tari inca din 1986, m-am gandit ca fara ei nu se poate. Sfinx Experience a derivat din trupa veche Sfinx infiintata in '62. In Sfinx au cantat artisti exceptionali ca Dan Andrei Aldea si Sorin Chifiriuc. In anii '90, insa, Sfinx s-a scindat, liderii vechi ai Sfinx-ului au luat-o pe drumuri diferite. Astfel, Misu Cernea a creat Sfinx Experience si trupa a avut 18 ani de turnee in toata Europa. De-a lungul timpului in Sfinx Experience au cantat mari muzicieni ca Paul Ciuci, Doru Caplescu, Laurentiu Cazan, Alin Oprea, Adi Manolovici, dar trioul Misu Cernea, Crina Mardare, Zoia Alecu a mers impreuna timp de 18 ani. Eu am cantat cu Sfinx Experience din '86 si pana ce trupa si-a oprit m otoarele. Ei vor face parte din recitalul meu si ma vor acompania in recitalul meu aparte de ceilalti invitati care se numesc muschetari. Ei sunt fratii mei de arme, carora le voi ramane mereu recunoscatoare, chiar daca nici Crina si nici Misu nu s-au vazut imbracati in costume de epoca. Dar ideea cu cei patru muschetari a venit atunci cand m-a intrebat prietena mea Irina, care este si PR meu; "Te-ai gandit trebuie sa dai un titlu acestui concert?". M-am tot gandit... Dupa 40 de ani. Asa a sunat clopotelul si m-am amintit de "Dupa 20 de ani" a lui Alexandre Dumas. Eu de ce nu as scrie dupa 40 de ani in maniera proprie. Atunci am zis "En garde dupa 40 de ani" cu cei patru muschetari, plus domnisoara Valentine. Am considerat ca Porthos i se potriveste foarte bine lui Mircea Vintila, care are un umor, e mucalit, tot timpul e pus pe sotii, niciodata nu stii daca e serios sau e pus pe gluma, are fata aceea de soticar. Este si cel mai mare dintre noi, Porthos este cel mai inalt. Doru Stanculescu este tatal meu spiritual si atunci e D'Artagnan, un rol manusa. Athos, cel mai intelept dintre noi si cel care are un sac mare plin cu filosofii, cel mai serios, care pune la cale mereu cate ceva, i se potriveste bine lui Nicu Alifantis. Iar Aramis, cel mai cochet dintre toti, tipul care are treaba mereu cu oglinda, preotul gastii, misterios, mi s-a parut foarte potrivit lui Adi Sarmasan. As fi vrut sa-i gasesc un loc lui Vasile Seicaru, de care ma leaga foarte multe lucruri, dar s-a dovedit a fi ceva mai complicat. Eu cred ca se simte o acuta nevoie de spectacole de calitate, pe care oamenii sa le tina minte. Cred ca e nevoie sa retrezim gustul pentru cultura al romanilor. Sper sa fie asa. Am conceput un mic scenariu in asa fel incat sa nu le iau prea mult timp baietilor acestia care sunt destul de ocupati, toti au treburile lor, concertele lor. E o aniversare de 40 de ani, coincide si cu a lui Nicu Alifantis. Pana acum trei luni a fost o chestie obisnuita. Mi-am spus apoi ca toata lumea are aniversari, dar nimanui nu i-a dat prin cap sa atinga putin si teatrul. Nu a mers totul neted, nu a fost totul perfect, ca uns, dar cata vreme telul nostru este unul comun si avem ganduri bune care sa ne sustina suntem siguri de succesul nostru. Impreuna "Toti pentru unul si unul pentru toti". Am inteles ca nu prea mai sunt bilete, asa ca sfatuiesc doritorii sa se grabeasca", ne-a spus Zoia Alecu.

Evident, un asemenea spectacol eveniment nu poate fi ratat. Biletele se gasesc la Cinema Patria, Teatrul National Bucuresti, librariile Carturesti, librariile Adevarul, libraria Mihai Eminescu, magazinele Vodafone, Orange, Domo, Diverta, magazinele Inmedio semnalizate, magazinul Unirea (parter), statia de metrou Unirii 2, sau pe site-urile: www.vandbilete.ro, www.bilete.ro, www.myticket.ro, www.eventim.ro.
 

Alice Nastase Buciuta 8 noiembrie 2013 - Revista Tango

O cantareata cu voce inconfundabila, o femeie cu ochi verzi si silueta de invidiat, neschimbata in ani, o poveste de talent si curaj. Zoia Alecu provine dintr-o familie cu patru copii si multe ambitii, s-a lansat ca solista de muzica folk, apoi a cantat in toata lumea mergand in turnee cu Sfinx Experience. Si-n vremea asta si-a crescut singura fiul si si-a aparat visele.
Tango: Esti din nou in ascensiune, tu si o chitara, asa cum ai inceput, acum 40 de ani...
Zoia Alecu: A trebuit sa o iau de la zero de nu mai putin de trei ori. Prima oara cand m-am apucat de cantat, a doua cand am plecat cu Sfinxul si era ceva nou, trebuia sa urmez alte directii, si a treia oara cand m-am intors in folk, in 2007, cand am scos si primul meu album de autor, pentru ca abia atunci am avut timp de proiecte personale. N-a fost usor sa o iau de la capat, pentru ca foarte multa lume se facea ca nu ma mai cunoaste. Poate multi nici nu ma recunosteau, dar chiar si o buna parte dintre fostii mei colegi ma intrebau de unde am reaparut.
Tango: Cum explici asta?
Zoia Alecu: In lumea artistica sunt putini cei care raman verticali, frumosi la suflet si aceia sunt cei care au fost frumosi dintotdeauna. Eu am avut multe dezamagiri, surori cu durerea. Mai ales ca inainte de a fi un artist care sufera de profesionalism cronic, am fost o colega foarte, foarte buna fata de oricine care s-a intalnit vreodata cu mine pe scena, in cabine sau pe unde dormeam. Am fost un coechipier foarte bun, fara falsa modestie. Totdeauna am fost empatica. Poate ca am reusit vreodata, e omeneste, sa ranesc pe altii, dar am facut-o fara voia mea, niciodata de bunavoie. Si mi-am dorit ca si cei din jur sa fie la fel, deschisi si binevoitori cu mine, dar...
Tango: E bine sa fii asa de sincer si deschis, mai ales in lumea vedetelor? Foloseste la ceva?
Zoia Alecu: Imi foloseste mie, sa imi placa ceea ce vad in clipa in care ma trezesc si ma uit in oglinda. Am o frumoasa varsta, la care nu cred ca mai exista nadejdea ca m-as schimba si nici nu vreau. Am avut si de suferit, dar daca trag o linie si fac un total, eu zic ca am mai multe beneficii in felul meu de-a fi, n-as putea fi o prefacuta, o zgripturoaica...
Tango: Cand ti-e greu, recunosti ca ti-e greu sau in public spui ca ai o viata perfecta?
Zoia Alecu: Am curajul sa spun orice, imi asum, si niciodata nu dau vina pe altcineva. Daca mi se intampla ceva rau sau daca sufar, stiu clar ca undeva eu am gresit, eu am perceput oamenii gresit, niciodata altii. La un moment dat se punea problema de ce mi-am scos primul album de autor abia in 2007, eu lansandu-ma in 1973... Concluzia celor din jur era ca m-am sacrificat pentru Sfinx si nu mi-am mai vazut de proiectele mele. Dar nu e asa, eu am considerat ca lucrurile nu erau potrivite atunci sa am o cariera solo. Clipa in care m-am decis ca pot sa pornesc un proiect personal, ca m-am scolit destul, a fost dupa ce am vazut cum e si in trupa si singura. Abia apoi am zis ca sunt indeplinite toate conditiile sa urmez un proiect personal. Daca e sa dau vina pe soarta, pe loc, pe faptul ca m-am nascut in Romania, daca as avea genul asta de gandire, pe care nu-l am deloc, as putea sa zic la fel de bine ca in alta parte rupeam norii - dar eu nu cred asta.
Tango: Dar nu crezi ca daca te nasteai in alta parte, altfel ar fi fost lucrurile?
Zoia Alecu: Eu cred ca noi ne alegem locul in care ne nastem. Si familia.
Tango: Cum asa?
Zoia Alecu: Cred ca exista o predestinare. Am avut vise premonitorii de-a lungul copilariei si mult din adolescenta, apoi s-au mai rarit. Se facea ca eram in locuri in care n-am fost niciodata si faceam lucruri care se intamplau la o saptamana dupa aceea, pas cu pas, in viata reala. Oamenii implicati in vis apareau si in realitate. Oare cum se intampla lucrurile astea? Chiar suntem de capul nostru, totul se rezuma la existenta terestra si gata? Nu cred. Nicio explicatie stiintifica nu sta in picioare.
Tango: Mai multi artisti mi-au spus ca atunci cand au scris ceva, au avut impresia ca nu ei au compus, ci ca au transpus o tema muzicala sau versuri... Ti s-a intamplat ceva similar vreodata?
Zoia Alecu: Stiu foarte clar ca toti avem posibilitatea sa ne conectam la constiinta universala, la creatia universala, altfel cum iti explici ca o inventie apare aici si poate in acelasi timp in alte doua tari din lumea asta? Cand am compus Oua de roua, inspiratia m-a depasit, a venit de altundeva. Eram in parcul Groapa Leilor, pe Kiseleff, nici nu stiu daca se mai numeste asa. Era o groapa larga si in mijloc era o piatra enorma, plata, pe care eu m-am intins. Era aproape de inserare, crepuscul, intr-un sfarsit de mai. Bucuria mea era ca ori de cate ori venea primavara sa am niste plete pana la brau in care imi puneam tot felul de flori. Asa sarbatoream eu sosirea primaverii si toata lumea era a mea, parca respiram natura. Oriunde mergeam, imi luam cu mine creion si foaie de hartie. Si stand asa pe acel platou cu mainile sub cap, crengile copacilor verzi se uneau deasupra mea. Am intors capul si pe niste frunze cazute am vazut cateva bilute translucide, care imediat m-au dus cu gandul la oua de roua. Si atunci am simtit nevoia sa stau de vorba cu idolul meu, cu Maria Tanase, pe care am divinizat-o toata viata. Si in clipa aceea cred ca m-am conectat la inspiratia universala, nu stiu, ceva s-a intamplat, pentru ca mi-au venit cuvintele, versurile incontinuu: Stiai tu, Marie, / Ca roua e vie? / Ca-n zori face oua / Si ies pui de roua? / Si asti stropi de pui / Ce umbla hai-hui / Prin iarba lor mama / De soare li-i teama, / De ziua fierbinte... / Cand puiul o simte, / Aluneca-n moarte, / Ca maine-i departe... / O, de-ar fi dimineata, / Zicea pui de strop, / Ar fi alta viata, / Acum ma ingrop, / Si-aud cip-cirip / Si-mi vine sa tip / Ca sunt incolor, / Ca nu cresc un pic / Si trebuie, trebuie sa mor...
Tango: Si pe mine m-a fascinat dintotdeauna cantecul acesta...
Zoia Alecu: Am fost intr-o efervescenta nebuna atunci. Cand am terminat de scris poezia, nu mai aveam rabdare sa ajung acasa sa pun mana pe chitara si sa construiesc melodia! Stiam deja cam cum trebuie sa fie, dar trebuia sa ajung acasa sa nu uit, sa nu fiu scoasa din starea aia. Am alergat pana acasa, am trantit usa, mi-am luat chitara si am inceput sa compun. Asa a iesit piesa asta, destul de scurta ca timp, neavand mai mult de 2 minute si 30 secunde, dar fiind o piesa geniala. Nu imi arog alte drepturi in afara celor de autor pentru muzica , pentru ca este clar ca versurile sunt inspirate de Maria Tanase, pe care am divinizat-o si o voi diviniza pana mor.

Intr-o buna zi Dumnezeu imi va da inspiratie sa fac o piesa care sa strabata lumea intreaga

Tango: Te adaptezi la lumea muzicala de azi, cum reusesti sa tii pasul cu muzica, cu spectacolele, cu promovarea?
Zoia Alecu: Promovarea e destul de greu de facut, stii foarte bine, la noi e destul de complicat chiar si pentru un manager sa faca promovare de-adevaratelea unui artist. Unii te plac, altii nu te plac, nu-i obligatoriu. Azi e greu, mai ales daca nu mai esti foarte tanar. Sunt multe lucruri de care se tine cont in mod gresit. Dupa mine, un artist e cu atat mai valoros cu cat inainteaza in varsta, ma refer la cei care au muncit toata viata si care n-au suferit de suficienta niciodata. Sunt multe bariere in drumul unui artist, oricat de bun si popular ar fi, el trebuie sa creeze ceva, sa munceasca incontinuu, sa se reinventeze, pastrandu-si amprenta prin care sa fie recunoscut. Daca ai personalitate si te multumesti cu atat, nu e destul. Trebuie sa faci ceva nou, publicul nu trebuie sa se plictiseasca. Se vor bucura 1000-2000 ca isi aduc aminte de tandreturile din vremurile de demult, de tinerete, de anii frumosi, dar mai departe ce faci ca sa sustii un concert de o ora si jumatate? Trebuie mai mult. Cu toate barierele astea, eu merg incapatanata mai departe, inca am inspiratie sa scriu si sa compun si poate ma lumineaza cel de Sus si imi vine intr-o zi o idee traznet. Pentru ca eu inca sper ca intr-o buna zi Dumnezeu imi va da inspiratie sa fac o piesa care sa strabata lumea intreaga. E visul meu neimplinit. Mereu mi-am dorit mai mult decat ce am. Ma simt implinita profesional, n-am de ce sa ma plang, dar vreau si asta. Asta ar fi incununarea meseriei mele de artist.
Tango: Acum, cu internetul, totul e posibil...
Zoia Alecu: Asa este. Traim vremuri care ne avantajeaza. Chiar vorbeam cu prietneul meu Adi Sarmasan si ii spuneam ca asta imi mai doresc si cand mi-a spus ca e imposibil, i-am raspuns ca eu nu zic niciodata asta. Orice vreau eu este posibil, daca vreau cu adevarat... In 1997 ma gandeam eu ca ma reintorc la folk, ca o sa iau cate premii am luat si ca o sa scot patru albume care sa ramana in suflete si minti? Nu, nu m-as fi gandit. Trebuie sa iti doresti ca lucrurile sa devina realitate. Doar indoiala din noi face ca lucrurile sa nu se intample.
Tango: Iti este mai greu acum decat in perioada cu Sfinx?
Zoia Alecu: Acum nu mai am o trupa in spate, unde am fost coechipiera, nu eram vedeta de prima marime. Acolo toti eram vedete egale. Acum am proiectul meu personal, numele meu e al meu, nu Sfinx Experience. Pentru mine e o libertate, o alta reconstructie a numelui. Sigur ca m-am obisnuit vreme de 18 ani sa ma uit in dreapta, in stanga sa fie cineva, sa comentez cu Misu in spate. Ai alt curaj si alta pornire cand sunt mai multi pe scena. Pe de alta parte, eu fiind propriul meu stapan, trebuie sa recunosc ca nu cant decat ce vreau si ce simt eu, doar compozitiile mele, atunci le cantam si pe ale altora, pe ale Crinei Mardare, pe ale lui Misu Cernea, pe langa ale mele, care se cantau in mai mica masura. Pe primul album Sfinx Experience au fost doar trei sau patru piese ale mele, iar pe al doilea, cu chiu cu vai au incaput doua. Am considerat ca mai am multe de spus pe lumea asta si ca trebuie sa le impartasesc. Si nu vreau sa imi cant mie in pivnita sau sa imi spun lucrurile traite de mine tot mie.
Tango: Apropo de lucruri traite si impartasite, te-ai gandit vreodata sa publici o carte?
Zoia Alecu: Nu stiu, tot imi fac curaj, chiar daca nu m-am considerat vreodata vreo scriitoare sau poeta, desi am versuri bune. Am poezie de foarte buna calitate, nu simple texte. Imi trebuie insa mult timp si multi bani pentru asta, sa scoti o carte costa. Asa ca prefer sa fac ce stiu eu mai bine, si oricum poeziile ajung la urechile publicului mai bine si mai repedeatunci cand sunt cantate. Adrian Paunescu a avut intelepciunea asta cand a facut cenaclul Flacara, unde multi artisti au cantat versurile lui. Eu l-am pretuit foarte mult, pentru ca era un mare poet.
Tango: Cat timp ai cantat si tu in Cenaclu?
Zoia Alecu: Din '76 si pana in '81, cand am ramas gravida si l-am nascut pe Ion, apoi a fost complicat... Nici n-a mai tinut mult, in '84 s-a intamplat nenorocirea de pe stadionul din Ploiesti. Pe atunci aveam contract in Sinaia, la Bar International, unde nu aveau acces decat strainii si unde era totul doar pe valuta. Ma iubeau englezii si ma intrebau toti de ce n-am un disc, sa il cumpere...Voiau sa ma plateasca in lire si am zis ca singurul mod de a ma recompensa era daca imi cumparau diverse lucruri de la shop, nu aveai voie pe vremea aceea, ca roman, sa ai valuta. Asta era singurul fel in care puteam fi platita.
Tango: Ai castigat bani multi atunci...
Zoia Alecu: Da, asa mi-am facut casa. Si cand am mers in Olanda cu Sfinx am castigat, altfel n-as fi reusit.
Tango: Cum de nu te-ai imbogatit?
Zoia Alecu: Pentru ca am impartit mereu cu familia, nu puteam sa mananc eu Chateaubriand si ai mei cartofi prajiti. A fost o perioada grea din '77, pana cand a cazut regimul, timp in care se luau ulei, zahar, paine pe cartela. N-aveai nici lapte pentru copil, eu am avut noroc ca l-am putut alapta pe fiul meu. Venitul meu l-am impartit cu mama, cu tata, cu surorile, cu fratele meu, am avut grija sa le fie tuturor bine. Asta mi-e felul. Spre exemplu Doncuta, sora mea cea mare, pe care am pierdut-o in 2010, a stat 20 de ani cu mine, dupa ce a divortat. Era o fiinta extrem de buna si blajina, lipsita de incredere in ea, desi foarte talentata si in scris si la desenat. Am tinut-o ca pe propriul meu copil, nu avea ce sa cheltuiasca, salariul ducandu-i-se mai tot pe tigari si farduri. Tot ce tinea de casa, de imbracat, eu plateam si spun asta fara regrete. La ce sunt buni banii, daca numai tu te bucuri de ei? Frumos e cand ii imparti cu cei dragi.
Tango: Ai fost maritata si te-ai despartit cand fiul tau era foarte mic... Apoi te-ai recasatorit cu un olandez si a durat o vreme... Acum, de cati ani esti singura?
Zoia Alecu: Nu sunt chiar singura. Am pe cineva, dar nu un sot. Am pe cineva, o relatie, chiar daca recunosc ca nu mai sunt indragostita, asta este. Iubirea mai profunda inlocuieste fluturasii din stomac. Si cred ca iubirea asta asezata e mult mai tare si mai importanta decat indragosteala de la inceput.
Tango: Dar nici asta nu dureaza la infinit?
Zoia Alecu: Eu cred ca totul tine si in functie de cat de mult ne potrivim cu partenerul. Nu poti sa te atarni de gatul nimanui. Cand nu mai exista sentimentul frumos intre noi, e timpul ca fiecare sa isi vada de drum. Ramanem prieteni, doar am impartit ani impreuna, ani care nu se pot sterge sau uita.
Tango: Nu ti-e teama de singuratate?
Zoia Alecu: Deloc, mai ales ca pentru a scrie e nevoie de singuratate. Eu sunt bolnava daca n-am trei, patru ore de singuratate pe zi. Cand nu am timpul meu devin nervoasa si nu imi dau seama de ce, pe moment, dar apoi ma prind de ce nimic nu-i bine. Si cu iubitul meu ne intalnim, apoi fiecare isi vede de-ale lui, eu raman la mine si rezolv treburile mele, iubitul sau vizitatorii pleaca la ale lor. Tata m-a vrut baiat, uite. Nu mi-e frica nici de singuratate, nici de intuneric, nici de boala.
Tango: Cum o sa sarbatoresti cei 40 de ani de cariera?
Zoia Alecu: Pe 19 noiembrie, cand aniversez 40 de ani de scena, va fi un spectacol nu doar cu mine, ci alaturi de inca cinci nume mari atat din folk, cat si din afara lui, la Cinema Patria.
Tango: Au trecut 40 de ani de la prima ta aparitie. Iti mai amintesti cum a fost?
Zoia Alecu: Prima mea aparitie a avut loc in clubul arhitecturii, unde am fost dusa prima oara de Doru Stanculescu, eu fiind inca eleva. N-am terminat Enescu insa, dintr-a 5-a m-am mutat si am terminat Liceul Lazar. Doru m-a cunoscut prin primul meu sot, Cornel Barac, care tot arhitectura facea. Cornel i-a spus de talentul meu si de cele trei compozitii ale mele, Orbii, Porumbita si Anotimpul nebunilor, pe care le aveam inca de la 17 ani. Scrisesem multe versuri si aveam si aceste trei compozitii. Prima oara am cantat la Doru Stanculescu acasa, si cand m-am dus acasa la el sa-i cant erm o aparitie spectaculoasa, aveam plete si o broboada imensa pe cap... Voiam sa nu ii vad, ca eram foarte emotiva. Atunci cand vedeam multimea de oameni trebuia sa inchid ochii. Iar prima mea auditie a fost acasa la Doru, cand am cantat Porumbita, pe cinci octave. Aveam o voce ca Yma Sumac, asa mi s-a spus, numai ea putea canta pe cinci octave... Sigur ca ambitusul meu s-a mai scurtat in timp, dar asta nu inseamna deloc ca am ramas fara voce. Iar cine vine la concertele mele, inclusiv la cel care va avea loc in noiembrie, la aniversarea celor 40 de ani de cariera, poate sa spuna daca este sau nu asa.
 

Loreta Popa 20 mai 2013 - Jurnal spiritual

Ajungem, spre surprinderea noastra, mai mereu la concluzia ca nu avem nevoie de prea multe ca sa ne simtim bine. Si aceste lucruri nu intotdeauna se leaga de partea materiala. Dimpotriva. Ca sa fim fericiti avem nevoie uneori sa framantam pamantul cu mainile noastre, sa privim norii jucandu-se pe cerul senin, sa zambim cand o gargarita se ataseaza prea tare de noi si nu vrea sa mai plece si uneori sa pasim pe carari de maci.
In cazul meu, acele lucruri de care am nevoie ca sa fiu fericita inseamna oameni frumosi, cu O mare, de la care am de invatat si cu care fiinta mea rezoneaza din plin. Unul dintre acesti oameni frumosi este Zoia Alecu, un Lup, un Mac, un Prieten, un spirit atat de adevarat incat simti nevoia sa-l imbratisezi ca sa fii sigur ca exista. Flori de inima m-a invatat sa vad in fiecare acord al chitarei tale! Armonie in fiecare gand m-a invatat din fiecare vers! Verticalitate din fiecare pas al ei am invatat! Iubire din fiecare zambet...
Este atat de aparte incat taie in carne vie. Nu suporta constrangeri, nu face compromisuri, intotdeauna a facut ceea ce a simtit si astfel coloana ei a ramas intotdeauna dreapta. Nu stie ce inseamna sa se dea batuta. Sunt convinsa ca in cea mai crunta batalie, Zoia ar purta steagul intr-o mana si cu cealalta si-ar infrange dusmanii fara cel mai mic efort. Zoia este numai suflet de padure deasa in care haiducii invata sa respire liber. Este cana cu apa de care ai nevoie in desert, singurul orizont ramas, singura campie, intinsa pana departe, cer devenit patrie pentru nori.
Cand canta te cuprinde sentimentul de viata luata de la capat, la modul perfect. Cand canta simti ca Dunarea este afluentul inimii tale. Cand canta raman la tine in palme stele, cazute special sa prinda viata de la glasul ei. Si stelele acestea de cele mai multe ori sunt oameni.
Are si acum un semn de buna purtare pe umar, o pata vanata, cu pielea intarita si zgrunturoasa, in amintirea orelor lungi de studiu la vioara. Poate tocmai de aceea a ales chitara. "Pentru ca tata nu mi-ar fi dat in ruptul capului bani sa-mi cumpar chitara, mi-am cumparat-o singura. De unde am avut bani? M-am dus si am donat sange. Era o chitara de placaj de 560 de lei, eu aveam 16 ani si eram innebunita ca n-am si eu o chitara. Dupa vreo sapte sedinte de donat sange, cand mai aveam putin si ma topeam pe picioare, am reusit sa strang, in sfarsit, cei 560 de lei si m-am dus si mi-am cumparat-o. Am cumparat si metoda Anei Boeriu si am inceput sa invat singura chitara, atat cat sa ma ajut sa-mi compun piesele si sa ma pot acompania. Scriam poezii de la 9 ani, asa ca-mi faceam singura si textele cantecelor", spune Zoia Alecu.

Iti mai amintesti primul pas spre muzica? A fost greu, a fost usor? Dar primele sfaturi, primele intrebari?

La inceput, tata mi-a zis sa-mi bag mintile in cap. Cand mi-a vazut prima data numele pe un afis a crapat de mandrie. Cand venea de la serviciu a vazut un afis cu mine la Sala Palatului: "E vreo coincidenta de nume?" "Nu, eu o sa cant peste doua zile acolo". M-a incurajat foarte tare sora mea mijlocie, Elena, si mai apoi sora mea mai mare, care s-a maritat prea devreme si nu a fost prea mult langa mine.
Elena mi-a spus: "Tu trebuie sa canti!". Nu am avut nu stiu ce mare incredere in mine, nu stiam cine si ce zboara si cu ce se mananca. Cand am inceput in 1973, am inceput pentru ca m-a luat de mana primul meu sot, cu care am si baiatul, pe Ionut, si m-a dus la Doru Stanculescu. Langa el se mai afla Nicu Vladimir si Misu Diaconescu. Sotul meu de atunci, Cornel Barac, m-a dus la ei sa ma asculte. Cand m-au auzit au spus: "Mai, frate, fata chiar trebuie sa cante pentru ca este superdotata!".
La 17 ani aveam trei compozitii. Fara sa mi le sopteasca nimeni, fara sa mi le spuna nimeni, asa am simtit eu. Poezie scrisesem multa, dar muzica nu apucasem sa ma asez si sa compun de-adevaratelea. La vremea aceea aveam o piesa care se numea "Porumbita", care era pe un ambitus vocal de 4 octave, era aproape nesfarsit.
Mai aveam piesa care se numeste "Orbii" si pe care eu am pus-o pe albumul "Printre lupi", al treilea, dupa "Vino aici" si "Carari de maci". Mai aveam "Anotimpul nebunilor", pe care nu am pus-o pe nici un album. Nu este imprimata nicaieri. Din pacate. E o piesa grea din punct de vedere vocal, ca mai toate pe care le faceam atunci. Dispuneam de un ambitus vocal de peste 5 octave, acesta este adevarul, atat am avut, in deplina cunostinta de cauza si fara sa ma laud.
Am proprietatea cuvintelor. Sigur ca ambitusul s-a scurtat in timp si e adevarat ca mai pot sa iau inalte, dar in falset, adica fara continuitate. Ambitusul meu de acum pe bune si pe piept e doua octave si jumatate din 5 si ceva. E normal, am varsta pe care o am. Asta nu inseamna ca am ramas fara voce. Ambitusul meu e putin mai lung, am trei octave inca, dar nu mai sunt in forta si nu mai am disponibilitatea vocala in care ma aflam acum 30 de ani.
Date fiind aceste talente ale mele si haruri, am patruns in lumea aceasta a folkului si am ajuns pana unde am ajuns cu munca asidua. In meseria asta, in profesia asta, daca te culci pe o ureche poti sa uiti sa faci acest lucru. E o munca absolut continua. Daca ajungi la suficienta si spui eu le stiu pe toate, incepi sa traiesti din laurii de acum 10 sau 15 ani, nu e un lucru bun pentru ca nu mai esti in pas cu timpul. Aici trebuie sa bati pasul cu timpul. Altfel ramai cu publicul acela care te stie de acum nu stiu cat timp si gata. Cu ala ramai. Publicul nou spune: "Cine mai e si molia asta si ce vrea de la noi?" Pe de alta parte e o chestie benefica pentru ca atunci cand esti in pas cu timpul pe care-l traiesti reusesti sa aduci public tanar langa tine, asta te mentine tanar. Un schimb de energii, desigur, dar mai mult da artistul care face din profesie una de credinta, cu inima, cu sufletul, cu toata simtirea lui da mai multa energie decat primeste in schimb. In general, cand publicul este numeros, printre ei, aproape jumatate se hranesc cu energia artistului.
Ar fi suficienta cealalta jumatate cat sa nu-ti pierzi energia de tot, dar eu iti spun ca in unele locuri am fost pur si simplu sfarsita. Pe langa asta mai sunt si emotiile tale pe care daca nu stii sa ti le stapanesti nu e bine. Asta se invata in timp. La mine chestia asta s-a implementat dupa sapte sau opt ani si pot sa spun ca a fost cel mai bine dupa ce l-am nascut pe fiul meu. Pentru ca atunci, nu stiu, scopul meu s-a schimbat. Cinci, sase ani cat l-am vazut pe fiul meu ca se ridica bine de tot pe picioare. El a fost telul meu si energiile mele s-au consolidat pentru el. Probabil asta m-a aparat. A fost inconstient, nu am facut-o stiind. Nu mai cantam asa ca sa lesin pe scena, la rupere. Apoi am inceput sa-mi dau seama. Ceva s-a schimbat in interiorul meu, ceva m-a facut sa nu mai am emotiile acelea. Nasterea in sine m-a echilibrat si m-a facut sa-mi dozez emotiile, sa mi le controlez. Emotiile asa cum le aveam erau atat de puternice incat pur si simplu erau distructive. Eu nu mai puteam sa cant la parametrii mei maximi, nu mai puteam sa daruiesc asa cum as fi vrut sa daruiesc publicului. El nu vrea o imagine bruta, a unui artist care sta cu ochii inchisi si el e in lumea lui si publicul e in lumea lui.
Trebuie sa inveti sa comunici cu publicul. Sunt ca niste electrozi pe care tu ii arunci inspre public si el spre tine. Cand se stabileste aceasta comunicare poti sa canti ca plopul. Intervine acea comunicare extrasenzoriala care te face sa ai succes. Care te face sa ridici publicul pe o culme si pe tine.

Cu piesa "Printre lupi" ai cucerit publicul intr-atat incat ai primit premii importante. Cum e cand vezi ca munca ta este rasplatita?

Nu am luat multe premii, ci doar doua mari si late, dar sunt importante intr-adevar. Este extraordinar sa vezi ca munca iti este rasplatita. Rasplata asta parca e cumva venita din Cer. Inclusiv inspiratia pentru piesa, care a fost disparitia surorii mele, Donca. Ambele premii i le-am dedicate, pentru ca inspiratia de la ea a venit si trebuie sa recunosc acest lucru.
Pe de alta parte este foarte frumos ca piesa "Printre lupi" nu a trecut neobservata si ca a fost pe sufletul ei. Ca sa dau un exemplu, am fost impresionata de concertul din ziua de Florii dedicat lui Motzu Pittis. Erau cred 3000 de oameni acolo, in Parcul IOR si nu s-a auzit musca bazaind in aer liber, nu am vazut un om cu un pahar cu bere in mana, nu am vazut pe cineva mestecand seminte, nu am auzit o vorba nelalocul ei.
La absolut toate numerele lumea cunostea piesele, parca au fost chemati de Motzu, parca au fost alesi pe spranceana. Te rog sa ma crezi ca a fost un miracol si o minunatie de spectacol.
Inspiratie, pentru ca vorbim despre ea, inseamna sa ai credinta? Ce inseamna credinta pentru tine?
Credinta inseamna enorm pentru mine. Fara credinta, parerea mea este ca nu poti sa ai coloana vertebrala. Trebuie sa crezi in ceva, in cineva. Daca nu crezi, exercitiul acesta se muta in interiorul tau, pentru ca trebuie sa crezi in tine, dar nu poti sa crezi in tine daca nu crezi in Dumnezeu, daca nu crezi intr-o forta care este mult deasupra noastra, a tuturor. Dumnezeu a fost denumit generic in mai multe feluri.
Undeva, cineva, cumva trebuie sa fi creat tot ceea ce ne inconjoara. Este suficient sa te uiti in natura cu un ochi mai atent si vei vedea ca nimic nu este la intamplare, nimic nu este haos. Totul este foarte bine organizat incepand de la plante care se ghideaza dupa soare, care traiesc numai in pamant fertil. Pana si buruienile au rostul lor. Totul este in echilibru peste tot. Numai noi, oamenii, stricam acest echilibru. Din pacate. Daca nu crezi in Dumnezeu inseamna ca esti ori suficient, ori foarte prost si atunci ce rost are sa mai discutam.

Suntem dependenti unii de altii, cu siguranta. Este imperios necesar sa-ti ajuti semenii?

Atunci cand incep sa se nasca mai multe animale carnivore, mai multi rapitori, imediat se strica echilibrul si nu mai este bine. Asa este si la oameni. Ei ar trebui sa invete ca nimeni nu este practic independent. Toti suntem dependenti unii de altii. Daca nu depindem de altii, depindem de natura, de vicisitudinile ei, pentru ca trebuie si ploaie, si grindina, mai trebuie si cate un cutremur, cate o furtuna.
Dumnezeu le stie de ce trebuie, dar asta e. Plus ca noi, oamenii, scormonim si de multe ori intervenim. Uite, s-au inventat aceste arme meteorologice, cand unii vor sa faca rau altor tari si trimit ploi si furtuni, tsumani si asa mai departe. Stim foarte clar ca aceste chestii exista.
Cand oamenii se erijeaza in Dumnezeu deja nu mai este bine. Dumnezeu inseamna dragoste, pe care noi nu o percepem decat la modul pamantean. Este o cu totul si cu totul altfel de dragoste. Aud de multe ori expresia "Doamne, de ce bati, de ce ne pedepsesti!?" Nu El o face.
Noi ne autopedepsim. Noi, practic, suntem raspunzatori unii pentru altii. S-o luam asa, la celula de familie. Daca cineva din familia mea este pe cai gresite, undeva este si vina mea. Ca nu am intervenit, ca nu l-am ajutat de-adevaratelea. Ajutor nu inseamna neaparat sa-i bag bani in buzunar si sa-l hranesc. Eu trebuie sa-l ajut cu totul si cu totul altfel, in sensul ca sa vad in ce anume straluceste el, poate ca nu face asta, dar in ce directive ar face fata si atunci sa fac tot ce-mi sta mie in putere sa-i asigur un job acelui membru al familiei mele. Daca vine cu o idee si-mi spune ca vrea sa se ocupe de ceva, dar are nevoie de un mic ajutor material. Ok, ti-l dau, dar de acum nu mai vii cu mana intinsa la mine.
Trebuie sa inveti ca trebuie sa stai pe propriile-ti picioare. Acesta este adevaratul ajutor... Mai este ceva. Vai, ce mandri suntem ca-i ajutam pe cei din tarile sarace si cu lipsuri trimitand o suta de saci cu orez si o suta de saci cu faina o data la trei luni. Daca oamenilor acelora nu li se asigura o infrastructura, un mod de a-si castiga existenta nu-i ajuti cu nimic ca le dai de mancare acum.
Poate peste doua, trei luni ramane si tara ta saraca si nu mai ai cum sa-i ajuti. Ei tot nepregatiti sunt, tot cu mana intinsa, tot muritori de foame, tot bolnavi.

Oamenii se simt descumpaniti, nu-si mai gasesc rostul in aceasta lume. Traim cu viteza sunetului, oarecum. Nu mai avem timp pentru noi, pentru prieteni. Care crezi ca e secretul prieteniei?

Asa este. Sunt schimbari de clima foarte drastice, pe langa toate aceste lucruri care-i descumpanesc pe oameni si au o influenta foarte mare asupra oamenilor. Iernile se lungesc, devin din ce in ce mai grele. Avem doua anotimpuri. Iarna si vara. Vara nu e chiar atat de lunga sa zici ca vine pentru sase luni. Sunt multe care duc la dezechilibru, si timpul care s-a comprimat foarte tare. Ce insemna acum 20 de ani 24 de ore, acum abia daca mai inseamna 16 ore. Noi traim intr-o viteza nebuna si din pacate de cate ori faci rau, ti se intoarce de nu te vezi, rapid. In urma cu 20 de ani cand faceai un rau, din acela bun, adevarat, ti se intorcea ca si bumerangul abia peste cativa ani. Acum in trei saptamani, maximum o luna asa ti-o primesti.
Da, prietenia, are un secret. Unul mare, dar pe care ar trebui sa-l stie toata lumea. Intr-o prietenie nu este foarte important ce primesti. Important este ce dai. Trebuie sa fii intotdeauna dispus sa dai. Nu esti mercantil, nu astepti rasplata pentru ceea ce faci intr-o prietenie. Aceea e o prietenie adevarata. Sigur ca vine o vreme in care spui: "Eu acestor prieteni le-am tot daruit, dar nu am nici un feedback de la ei". Atunci trebuie sa-ti faci o socoteala si sa-ti spui sunt pe un drum gresit. Acesti oameni nu-mi sunt prieteni de-adevaratelea. Daca ma suni la 3 noaptea si-mi spui ca esti ranita, ca esti pe autostrada, si-mi ceri ajutorul, eu, prietena ta, iti dai seama ca in secunda doi m-am imbracat si fac orice in sapte ca sa te ajut, sa ajung la tine, sau sun la Salvare, iti cer date unde esti. Eu de astfel de prieteni am avut parte si am daruit in aceeasi masura in care am primit.
Sigur ca am avut parte si de asa-zisi prieteni, in ghilimele, mai sunt si din acestia, mai sunt si paraziti. Am avea niste recolte fabuloase daca nu ar exista paraziti. Chiar si noi ne-am dezvolta intr-un mare fel daca am fi cu totii prieteni si ar exista numai pace, miere si lapte si placere si bucurie. Iti dai seama ce realizari ar fi pe pamantul acesta. Ce salturi extraordinare am face in toate directiile, in toate domeniile.
Incet, incet, nu stiu de ce am senzatia ca oamenii se spiritualizeaza. Din ce in ce mai multi vor sa fie mai buni, sa-si afle misiunea lor pe pamant, vor sa fie mai bine, vor sa aiba relatii frumoase cu cei din jurul lor. Din ce in ce mai multi. E acea vorba veche: "Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti!". Dar daca ar fi fost "Iubeste-te pe tine insati asa cum iti iubesti aproapele!", iti dai seama ca nu era valabila acum 3000 de ani. Ar fi fost numai popoare de egoisti. Oamenii erau salbatici atunci, erau doar cativa trimisi care sa-i intelepteasca si sa-i faca mai buni.

Ai avut si momente grele in viata, piedici, obstacole, experiente. Ce te-a ajutat sa te ridici, sa fii tare, sa rezisti?

Mi-am pierdut trei oameni dragi la destul de scurta distanta unii de altii. In 2007 am pierdut-o pe mama. Nu am apucat sa o plang atunci pentru ca a trebuit sa ma tin tare. Mama a disparut de pe lumea asta exact in ziua de cununie a fiului meu, Ionut, pe 21 iulie. Culmea este ca uite unul dintre bunii mei prieteni este nascut chiar pe 21 iulie, ma refer la Adrian Sarmasan. Eu spun ca nimic nu e intamplator pe lumea asta.
Chiar in ziua in care s-a prapadit mama, copiii trebuiau sa vina din Olanda. Ei nu aveau cum sa stie ca mama a murit. Era undeva la 4 dupa-amiaza, nu a mai putut sa astepte ca ei sa vina. Stia ca vor veni si l-a iubit mult, era nepotul preferat. Culmea este ca fiul meu si nora mea au sosit la 5.30. Eu stiam de la 4, mi-am infranat lacrimile, totul, si am spus ca trebuie sa fiu stanca pentru a nu-i produce fiului meu un soc. L-am lasat, a venit, a descarcat bagajele, l-am luat deoparte la vreo trei, patru ore distanta de moartea mamei, i-am spus: "Ionut, trebuie sa-ti spun ceva". "Ce, nu e bine cu mamaie?" "Nu ca nu e bine. Mamaie s-a dus. S-a dus la ingeri la ora 4".
L-am simtit ca a respirat si nu a putut sa dea aerul afara, asa ca i-am spus: "Te rog sa nu suferi, sa te tii tare, pentru ca si eu sunt tare. Hai sa nu plangem pentru ca probabil i-am face rau!". Am plans dupa sase luni cand o cautam prin casa, desi ea nu a stat cu mine. Si acum vorbesc cu ea si-n fiecare seara ii spun: "Noapte buna, oriunde te-ai afla si tu, si sora mea si tata si sa aveti dragoste si lumina!"
In ceea ce o priveste pe sora mea am fost superpregatita pentru clipa in care stiam ca o pierd. Am stat o luna si jumatate si am injectat-o eu cu morfina, cat am ingrijit-o. Nu se mai putea misca. M-a stors de vlaga. Dar am fost tare pentru ca trebuia.

Ai avut turnee de-a lungul timpului. Ai cantat alaturi de Sfinx Experience zeci de ani in toata Europa. Ai stat departe de tara multa vreme. Fiul tau locuieste in Olanda. Nu ai fost niciodata tentata sa ramai in afara granitelor tarii?

Pentru mine pamantul romanesc inseamna totul. Am avut posibilitatea, de-a lungul a 40 de ani, sa raman oriunde as fi crezut ca-mi este bine. Nu. Eu am niste radacini atat de adanci aici incat sunt indestructibila. Eu pur si simplu sufar de dorul Romaniei, de dorul casei mele.
Eu am chestia aia care in engleza se numeste home sick. Imi place sa fiu eu la mine. Fie painea cat de rea, tot mai buna in tara mea. Acesta este adevarul. Oricum ar fi, ca suntem haotici, ca de cele mai multe ori suntem lasi, ca nu stim sa ne cerem drepturile, ca stam fiecare si susotim pe la colturi in loc sa luam atitudine si sa fim uniti. Pamantul romanesc este pamantul din care eu pur si simplu imi extrag seva.
Eu fara acest pamant ma imbolnavesc pur si simplu. Eu nu pot sa traiesc in afara tarii. Am fost har Domnului plecata zeci de ani, pe coclauri. Daca trec de doua sau trei saptamani deja vreau sa fiu la mine acasa, la rostul meu, sa miros aici chiar si miros de gunoi, de ce-o fi, dar sa fie pamantul meu roditor. Crezi ca in multe locuri din lumea asta se gasesc legume si fructe cu gustul ca la noi? Sau pasari din curte... porc de Craciun. Nu e nicaieri cu gustul acela. Mai pastram cat se va mai putea, dar nu pentru multa vreme.
 

Daniela Hartner 9 octombrie 2012 - Revista Tango

"E o foame de sentimente astazi, o nevoie de comunicare directa cu artistul. Publicul vrea sa pipaie artistul pe inima, vrea sa nu mai fie mintit", declara Zoia Alecu.
Una dintre cele mai iubite doamne ale folkului, compozitoarea unor cantece de o frumusete rara pe care le si interpreteaza cu daruire, de aproape 40 de ani, Zoia Alecu vine joi, 11 octombrie, la Aida Pub cu un cocnert special: "Iar e luna plina". Ora de incepere: 21:00. Pret bilet: 20 de lei. Rezervari se pot face (mai ales ca locurile la masa sunt limitate) la numarul de telefon: 0726.318.463.
"Publicul roman a suportat 23 de ani de prostituare in materie de cultura si gust muzical. Nu s-a mai creat, nu s-a mai educat gustul muzical al oamenilor, li s-a dat muzica proasta, ieftina, pacaleli comise de catre pacalici. Totusi publicul s-a prins si a inceput sa reactioneze destul de urat. Orice muzica ai canta, mai buna sau mai proasta, este loc pentru orice gen muzical, dar cand abunda un singur gen, care e si suburban, parca lucrurile nu mai sunt in regula. Insa nu trebuie sa ne dam batuti", declara Zoia Alecu.
Printre aromele de narghilea, in meniul de la Aida Pub a aparut si o aroma... muzicala. In cafeneaua de pe Calea Victoriei nr. 16-20, au loc o serie de concerte de bun gust, pentru clientii care se respecta.
 

Cristina Stoica 13 mai 2012 - Revista Tango

Cantautoarea Zoia Alecu se pregateste de lansarea celui de-al treilea album solo din cariera sa, intitulat "Printre lupi". Evenimentul va avea loc pe 17 mai, de la ora 19.00, in clubul Jukebox din capitala, unde artista se va bucura de prezenta celor mai dragi prieteni, dar si a admiratorilor care vor veni sa o asculte, cantand in premiera live melodii cuprinse pe noul sau material discografic.
Invitata, duminica seara, la Jurnalul Cultural de la TVR, Zoia a stat de vorba cu jurnalista Andra Gavril despre albumul sau. Intrebata cum se simte "printre lupi", cantareata a raspuns: "Ma descurc, eu nu mai sunt de mult un miel bland. Am trecut prin multe perioade grele in viata mea, insa nu mi-am acordat niciodata mai mult de trei ore in care sa plang. Probabil ca toate astea m-au intarit, asa ca am mers mai departe, asa e viata".
Cu cateva luni in urma, Zoia Alecu ne-a acordat un interviu in care ne-a povestit si despre discul sau cel nou, "Printre lupi". Albumul contine si trei piese sociale, asa cum inspira si titlul. Una dintre ele se numeste De ce taci? si vorbeste despre starea natiunii. Sunt tare bucuroasa ca am dus la bun sfarsit si acest proiect, in care am investit mult suflet, ca de fiecare data", a spus artista.
Zoia Alecu isi asteapta toti fanii sa vina, pe 17 mai, de la ora 19.00, in clubul Jukebox (strada Turturelelor, Nr.11), la lansarea albumului sau.
 

Cristina Stoica 14 februarie 2012 - Revista Tango

Este una dintre cele mai iubite doamne ale folkului. Este compozitoarea unor cantece nemaiintalnit de frumoase, pe care le si interpreteaza cu daruire, de aproape 40 de ani. Zoia Alecu este o femeie pe care ai putea nu doar s-o asculti cantand la nesfarsit, ci si povestindu-ti despre viata ei, cu un romantism aparte, pe care il condimenteaza, pe alocuri, cu autoironie si mult umor. Zoia ramane o boema, un "spirit liber", cum se autodescrie chiar ea, iar daca se simte bine in compania ta, te invita imediat sa renunti la pronumele de reverenta si iti face confesiuni pretioase.

Tango: De ce nu te vad mai des la televizor, in ziare?
Zoia Alecu: La televizor am aparut de curand, pe TVR 2, la Topping, o emisiune moderata de Corina Danila. O parte a fost difuzata pe 10 februarie, iar cateva dintre piesele pe care le-am cantat vor fi difuzate de Dragobete, pentru ca erau niste melodii de dragoste. Am mai fost, de curand, la "Romania zi de zi", pe TVR 1, unde am cantat o piesa... Din pacate, folkul este o muzica de nisa. Iar faptul ca nu apar deseori nu se intampla numai cu mine, ca nu cred ca s-a saturat lumea de cati folkisti vede la televizor.
Tango: Tocmai asta spuneam, crezi ca media de astazi va apreciaza asa cum ar trebui, pe tine si alti artisti ca tine?
Zoia Alecu: Nu, nu ne apreciaza asa cum ar trebui, dar asta e si din cauza ca folkul, repet, este prea de nisa ca sa fie difuzat la televizor, in general. Din fericire, insa, pentru noi, muzica aceasta a revenit pe cai mari si multi. Asa de nisa cum suntem pentru mass-media, exista si medii in care suntem foarte doriti. Exista Radio Romania Actualitati, de exemplu, care difuzeaza destul de des melodiile noastre, deci chiar nu am a ma plange de asta. Trebuie sa mai recunoastem ceva: publicul roman a suportat 23 de ani de prostituare in materie de cultura si gust muzical. Nu s-a mai creat, nu s-a mai educat gustul muzical al oamenilor, li s-a dat muzica proasta, ieftina, pacaleli comise de catre pacalici... Foarte multi ani au facut play-back cu nerusinare!
Tango: Si mai fac si acum.
Zoia Alecu: Mai putin, pentru ca nu prea mai tine, publicul s-a prins si a inceput sa reactioneze destul de urat. Orice muzica ai canta, mai buna sau mai proasta, este loc pentru orice gen muzical, dar cand abunda un singur gen, care e si suburban, parca lucrurile nu mai sunt in regula. Insa nu trebuie sa ne dam batuti. Este o lupta, iar daca stii sa o sustii si sa te mentii pe linia de plutire, sa muncesti din greu - poate dublu fata de alti colegi de breasla din alte genuri muzicale - eu cred ca merita, pentru ca iti folosesti acel har cu care ai fost inzestrat de Dumnezeu. Si atunci merita sa lupti, constant si continuu. Daca nu te plafonezi si esti interesat mereu de noutatile care apar in materie de sunet, de compozitie, de poezie, atunci ai toate sansele si tu. Totul este sa nu bati pasul pe loc, ci sa faci eforturi sa ramai in carti. Altfel, publicul ce-o sa zica? "Iar a venit asta, iar ne canta piesele alea de acum 100 de ani?!". Si atunci, ramai iubit de o masa mica de oameni careia ii place sa auda aceleasi piese, si acelea putine.
Tango: Si eu am artisti pe care ii apreciez pentru ce fac acum, insa tot piesele lor vechi imi plac cel mai mult...
Zoia Alecu: Stii de ce se intampla asta? Datorita faptului ca toti oamenii invata niste piese care ii leaga din punct de vedere sentimental de o anumita perioada a vietii lor, care a insemnat tinerete, intamplari frumoase in dragoste, stari de fericire. Si ramai tributar acelor stari, si vrei mereu sa te intorci la ea, de aceea cauti o retraiesti mereu prin acea muzica. Muzica este ca si parfumul: ne aduce in emotie niste trairi intense din trecut. Daca tu ai purtat, intr-un moment fericit din viata ta, un anumit parfum, sigur ca iti place si azi sa-l porti, pentru ca iti reinvie o amintire frumoasa si iti creeaza o stare extrem de placuta.

"Eu sunt un altfel de artista, eu nu am pozat niciodata"

Tango: Tie ce parfumuri iti plac? Care iti aminteste de fericire?
Zoia Alecu: Am vreo opt parfumuri, cu care ma dau in functie de cum ma simt in ziua respectiva. Azi, de exemplu, m-am dat cu Jimmy Choo, asta e un parfum nou, care-mi place mult. Acum, iarna, trebuie sa folosesti parfumuri mai intense, mai tari, asa ca le schimb in functie de stari, de anotimp. Imi mai place unul de la Bulgari, cu iasomie si ceai verde, imi place Armani... Pot sa spun ca nu am fost niciodata innebunita dupa bijuterii, dar dupa parfumuri, da.
Tango: Nici macar bijuteriile pretioase nu-ti plac?
Zoia Alecu: Ba da, dar aurul, de exemplu, imi place doar cel alb, pe cel galben il respect ca pe un metal pretios, admir lucraturile reusite, insa nu se combina bine cu stilul meu. Eu am avut mereu un stil sport-elegant, dar totul la mine se bazeaza pe confort. Sunt o foarte impatimita purtatoare de pantaloni de toate felurile. Cu rochii, mai putin apar. Tinuta mea intotdeauna s-a potrivit foarte bine cu felul meu de a fi. Eu, pe scena, sunt madam "multi volti", ori cand apar intr-o rochie sau o fusta, ea ma obliga la un anume fel de a o purta. Sigur ca stiu sa o port, dar ma inchisteaza, nu-mi da libertatea de care simt eu nevoia. Eu am obiceiul sa stau cu picioarele desfacute in timp ce cant, si nu prea da bine sa faci asta cand esti in fusta. Asa ca trebuie sa stau frumos, picior peste picior, ca o doamna ce ma aflu... Ori, eu am nevoie sa transmit oamenilor din fata mea un mesaj, si am nevoie sa-l transmit liber, fara nici un fel de constrangeri. Pe scena ard ca o flacara, ma topesc in sufletele oamenilor, iar faptul ca tinuta ar putea sa ma faca sa ma gandesc, fie si pentru o secunda: "Aoleu, dar oare stau ca lumea, oare cum se vede?", lucrul asta ma inhiba, cand eu trebuie sa fiu atenta la public, la ce cant, la ce transmit. Eu sunt un altfel de artista, eu nu am pozat niciodata. Sigur ca am fost mereu atenta la felul in care ma imbrac, dar odata ce m-am privit in oglinda, inainte sa ies pe scena, am stiut foarte clar ca n-am de ce sa arat rau.
Tango: Esti o femeie frumoasa, oricum, n-ai cum sa arati rau...
Zoia Alecu: Ei, multumesc!
Tango: Si-ti sta bine si cand te imbraci mai hippie.
Zoia Alecu: Da. Eu am si ramas ancorata in perioada aceea flower-power, absolut superba.

"Eram foarte slabuta, trebuia sa umblu cu caramida in pantaloni ca sa nu ma zboare vantul"

Tango: Cum era perioada aceea in Romania?
Zoia Alecu: Era.. in ilegalitate, era mai greu s-o savurezi. Dar imi aduc aminte ca, la varsta de 13 ani, i-am luat mamei de pe fotoliu o cuvertura dintr-un material subtire, cu multe flori intens colorate, de ti se sterprzeau dintii. Exact ce se purta atunci! Masina de cusut nu aveam, dar am cusut in urma acului si mi-am facut niste evazati, de am dat moarte in randul colegelor mele de clasa! A doua zi, cand m-au vazut, m-au intrebat: "I-ai primit la pachet?". "Ei, da!", am zis eu, "de unde atatea pachete, mi i-am facut singura!". Si uite asa, am ajuns eu croitoreasa clasei. Luam 25 de lei pentru o pereche de pantaloni, ceea ce erau bani seriosi!
Tango: Dar stiati sa cosi, sa iei masuri?
Zoia Alecu: Din ochi! Am avut un simt al proportiilor foarte bun. Eu nici acum nu trebuie sa-mi iau masurile, imi dau seama imediat daca imi vine ceva. In magazine nici macar nu le probez. Am si croit foarte mult. In primii 10 ani de scena, nu imi gaseam deloc masurile mele la pantaloni, imi cumparam de la raionul de copii, pentru ca erau numai lucruri pentru femei... adevarate. Ori eu eram foarte slabuta, trebuia sa umblu cu caramida in pantaloni ca sa nu ma zboare vantul. La televizor nu paream slaba, pentru ca fata mea este ovala, fara ascutisuri, iar lumea ma credea inalta si destul de bine facuta.
Tango: Tineai dieta?
Zoia Alecu: Nici vorba, n-am tinut niciodata dieta! Dar am facut sport, foarte mult sport si, din fericire, oricat de slaba am fost, mereu am avut forme, sani si popou (zambeste).
Tango: Si sportul poate ca a contribuit la asta!
Zoia Alecu: Sigur ca da. Am facut sase ani de gimnastica artistica, dupa care alti patru ani de judo si vreo doi ani de volei. Si pe toate trei le-am facut foarte serios.
Tango: Astazi, mai faci sport?
Zoia Alecu: Cum sa nu? Am cateva exercitii pe care le practic zilnic! Nu dureaza mai mult de 20 de minute: fac flotari, abdomene, genuflexiuni, iar pentru fund, ca ala pleaca in jos cu viteza sunetului, dupa o anumita varsta, fac unele exercitii ca sa-l sustin la nivelul dorit.
Tango: Si faci in fiecare zi, nu trisezi?
Zoia Alecu: In fiecare zi. Nu ma duc la sala, ci fac sport acasa, e mult mai comod pentru mine. Sa stii ca am avut si bafta cu felul meu de a fi, sa mananc putin si des. Am stomacul mic si nu pot sa mananc cantitati mari. Nu sunt omul care sa se aseze la masa si sa atinga masa cu burta. De multe ori, nici nu ma asez, ma duc la frigider, imi iau doi dumicati de acolo si gata, o ora-o ora si jumatate nu mai simt nevoia sa mananc. Iar cand ma asez sa mananc, mananc ori felul unu, ori felul doi, nu pot sa le mananc pe amandoua.
Tango: Inainte sa canti mananci?
Zoia Alecu: Da, dar cu vreo trei sau patru ore inainte, altfel nu pot. Dupa ce am cantat, da, simt nevoia sa mananc ceva cald, o friptura sau un gratar. Nu sunt innebunita dupa cartofii prajiti, si de cele mai multe ori mananc carnea fara garnitura.
Tango: Dar daca nu mananci cu patru ore inainte de a canta, cum te urci pe scena, nu esti flamanda?
Zoia Alecu: Pai, daca mananc serios inainte, nu sunt flamanda deloc. Doar dupa ce cant, atunci da, ma apuca foamea instantaneu. Consum foarte mult oxigen, arderile sunt mult mai intense, asa ca ai nevoie de "combustibil" nou.

"Am si placeri vinovate... Sunt o nesimtita de fumatoare, de exemplu!"

Tango: Ce placeri mai ai, in afara de parfumuri?
Zoia Alecu: Imi plac mult florile. Am o curte cam de 100 de metri patrati si imi place sa-mi pun tot felul de floricele acolo. Merg deseori in magazine specializate si imi cumpar mereu, mereu. Acum am o colectie destul de mare de muscate, care arata ca niste caldelabre, sunt superbe. Cand ma duc in piata, imi cumpar si flori, deci asta chiar ma preocupa. Am si placeri vinovate... Sunt o nesimtita de fumatoare, de exemplu!
Tango: Fumezi de multi ani?
Zoia Alecu: Da... Le-am lasat de trei ori pana acum, dar se pare ca ne intelegem foarte bine. Cand am ramas gravida cu fiul meu - purtandu-l pe fiul meu in burta, Doamne iarta-ma, ca doar n-am ramas gravida cu fiul meu! - le-am lasat imediat. Fumam cam trei pachete de tigari pe zi, si fara filtru. Dar am zis "stop joc", nu mai fumez, pentru ca nu vreau sa-i fac rau copilului. Am avut o stare de sevraj timp de doua saptamani, dar apoi mi-a fost bine. Aproape doi ani de zile nu am fumat, pentru ca l-am si alaptat, dar in clipa in care l-am intarcat, doua tigari mi-am pus in gura!
Tango: Ti-era pofta, ti-era dor, pur si simplu?
Zoia Alecu: Mda... pur si simplu, am fost foarte proasta! Mi se parea mie ca imaginea mea aia trebuia sa fie. Intotdeauna mi-a placut sa fumez, din pacate...
Tango: Te inteleg, si eu gasesc o mare placere in a fuma...
Zoia Alecu: Pai, suntem dependente, e clar! Acum, eu mai am o motivatie pentru care nu vreau sa las tigara, as putea doar sa diminuez consumul. Dar eu sunt pe principiul "ori la bal, ori la spital": mi-ar fi extrem de greu sa stau sa mi le numar, sa vad cat am fumat si cat mai am voie sa fumez. Nu pot sa fac asta, asa ca fumez de cate ori imi vine. Dar nu le pot lasa, pentru ca stiu ce am patit o data, cand le-am lasat: am avut mari probleme cu emisia vocala. In timp, se formeaza in plamani o mare mizerie, pe care chiar trebuie sa o scoti afara. Iar in perioada aceea de curatare, care dureaza cam un an de zile, mi se intampla sa cant si sa nu-mi mai pot controla vocea. Se ducea fix acolo unde nu ma asteptam, mi se blocau corzile vocale si ma trimiteau pe aratura, eram ca Vanghelie, stii cum fac el cand vorbeste si vocea o ia pe alta cale! (rade)

"Absolut toate televiziunile, mai putin TVR1, se ocupa cu astfel de lucruri abjecte. Eu deja am bataturi de retina, foarte rar mi-a fost dat sa vad atata prostie..."

Tango: Cum te simti tu in showbiz, unde crezi ca e locul tau?
Zoia Alecu: Locul meu este pretutindeni, eu ma adaptez oriunde si imi gasesc locul. Pentru ca stiu foarte clar ce pot si ce stiu sa fac, am constiinta propriei mele valori, fara sa ma laud, dar si fara false modestii. Sunt profesionista pana in varful unghiilor, fac muzica de-o viata, in 2013 voi implini 40 de ani de scena. Asa ca imi cunosc foarte bine profesia si mai mult, tot profesionalisnul acesta a creat o exigenta mare fata de mine insami, fata de ceea ce fac. Sunt o perfectionista. Showbizul? Mie mi se pare ca a luat-o razna. Cata vreme exista Sanzi Buruiana si madam Sensual, si mai stiu eu ce alte fete care intuneca ecranele, imi pare rau, dar ce pot sa spun? A luat-o razna.
Tango: Crezi ca e o etapa, se va incheia?
Zoia Alecu: Nu, nu va trece, e din ce in ce mai rau. Singurul semnal de alarma care ar putea fi tras ar fi ca populatia sa nu-si mai cumpere televizoare si sa nu le mai deschida. Dar cata vreme nenorocirile astea fac audienta, raul acesta se va perpetua la nesfarsit. Publicul este exact ca un copil, trebuie educat. Acum, nu ma refer la publicul intelecutal, care are deja preocupari bine stabilite, nu deschide televizorul sa se uite la emisiuni mondene, ci se uita la Discovery sau TVR Cultural... In rest, absolut toate televiziunile, mai putin TVR1, se ocupa cu astfel de lucruri abjecte. Eu deja am bataturi de retina, foarte rar mi-a fost dat sa vad atata prostie...
Tango: Ce i-ai spune tu unui realizator TV care se ocupa de emisiuni mondene de genul asta?
Zoia Alecu: I-as spune sa-i fie rusine, si i-as mai spune ca banii se pot castiga si cinstit, nu numai pe pacaleli si pe mizerii! Eu stiu ca asta e jobul lui si ca trebuie sa traiasca si el, dar este o rusine. Mie mi-ar fi rusine sa-mi castig existenta asa!
Tango: Tu ai avut momente in cariera in care sa-ti fi fost rusine de ce ai facut?
Zoia Alecu: Nu. Niciodata.
Tango: Ai reusit mereu sa te feresti de situatii nefavorabile?
Zoia Alecu: Am trecut prin destule momente grele in cariera mea... M-am lansat in 1973. In '86 am intrat in Sfinx, unde am ramas 20 de ani. Perioada aceea in care am ajuns in Sfinx a insemnat pentru mine sa o iau de la zero, pentru ca nu mai cantasem cu o trupa, nu mai cantasem coveruri, cantasem numai piesele mele, facute special pentru vocea mea. Fusesem propriul meu stapan, cantasem, intr-un fel, de capul meu, luam chitara in mana si plecam in turnee. Iar atunci a trebuit sa intru intr-o echipa, sa actionez ca un jucator in echipa. Mi-a fost foarte greu, perioada mea de acomodare a durat cam un an de zile: a trebuit sa invat sa cant in background, sa-mi omogenizez vocea cu a Crinei si a altor doi baieti care cantau cu noi, sa-mi educ auzul, sa aud armonic... Eu avand si o personalitate vocala destul de puternica, mi-a fost foarte greu sa ma dau dupa cum canta Crina... Dar acum pot sa spun cu mana pe inima ca a fost ca o perioada de ucenicie pentru mine. Asa am devenit profesionista. A fost ca o scoala, cam dura, dar extrem de utila. Nu am dat inapoi, nu m-am culcat linistita cu capul pe perna, pana nu am invatat sa o fac si pe asta bine. Nu mai pun la sooteala ca trebuia sa si dansez in timp ce cantam... Cand le auzeam pe papuselele astea ca ele nu pot sa cante si sa danseze in acelasi timp, ma pufnea rasul. Inseamna ca n-ai tehnica vocala, n-ai tehnica de respiratie, si atunci ce Doamne, iarta-ma cauti pe scena, daca tu nu poti sa sustii un act artistic complet?!
Deci anul acela, '86-'87 a fost foarte greu pentru mine. Inainte de asta, muzica folk era cazuta intr-o mare umbra, si a fost asa pana prin 2006, cand a inceput sa se revigoreze, sa urce din nou pe val. Eu m-am reintors la folk tocmai cand a inceput sa urce.

"Eu sunt obisnuita cu haosul din Romania, nu-mi place sa fiu regimentata intr-un sistem asa strict. La noi, inca se mai poate sa fii boem"

Tango: Fiul tau, Ioan, traieste in continuare in Olanda?
Zoia Alecu: Da.
Tango: Cati ani are?
Zoia Alecu: Implineste 31 de ani, in martie.
Tango: Cat de des reusiti sa va vedeti?
Zoia Alecu: Ne vedem cam de trei sau patru ori pe an. De doua ori ma duc eu in Olanda, si o data vine el, cu sotia si nepotica - de curand sunt si bunicuta! Are o fetita frumoasa foc, e sufletul si ochii mei!
Tango: Cum o cheama?
Zoia Alecu: Meda Ioana. Vara, cand iau copiii concediu, vin la mine pentru trei sau patru saptamani. Altfel, ne vedem in fiecare weekend pe Skype, vorbim... ce sa facem? Pana la urma, nu l-am facut pe fiul meu sa-mi stea mie in poala, trebuie sa aiba si el viata lui. El a ajuns acolo pentru ca am fost casatorita cu un olandez, asa a fost sa fie, sa ramana acolo dupa ce eu m-am despartit de sotul meu.
Tango: Cel de-al doilea sot al tau, nu-i asa?
Zoia Alecu: Da, exact.
Tango: Tu cum de nu ai ramas acolo?
Zoia Alecu: Pentru ca eu am niste radacini foarte adanci aici. Si sunt si Capricorn de meserie, iar noi suntem foarte legati de locurile noastre. Sufeream groaznic de dor de acasa, aveam home sick, cum se spune... Eram innebunita, stateam o luna, doua, trei, dupa care simteam ca am arsita, nu mai aveam stare.
Tango: Regreti ca nu te-ai stabilit in alta tara?
Zoia Alecu: Deloc! As fi putut sa raman de 100 de ori, nu doar in Olanda, ci in multe alte tari in care am fost. Nu cred ca as fi fost mai fericita in alta parte, dimpotriva, simteam ca nu e locul meu acolo. Da, imi place sa ma plimb, sa vizitez, dar dupa aia vreau la mine acasa, la casuta mea, la patutul meu, la haosul meu de aici. Eu sunt obisnuita cu haosul din Romania, nu-mi place sa fiu regimentata intr-un sistem asa strict, sunt un spirit liber si cred ca asa am sa raman mereu! La noi, inca se mai poate sa fii boem, dar afara, nu. Sunt foarte inregimentati cetatenii civilizati, ori mie asta nu-mi place. Pe Ioan, de exemplu, il sun saptamanal si il intreb ce a mai facut. Si imi spune ca face acelasi si acelasi lucru. Acolo nu se va schimba niciodata nimic, nu se intampla nimic notabil, totul merge ceas.

"Barbatii sunt mult mai putin dispusi sa faca sacrificii pentru sotiile lor, decat sunt dispuse sotiile sa ii ajute pe sotii lor in profesie"

Tango: Ai fost casatorita de doua ori. Care crezi ca au fost greselile tale, partea ta de vina in cele doua casnicii, de nu au mai mers?
Zoia Alecu: Cu fiecare dintre cei doi soti ai mei am stat impreuna noua ani. Stii cum se spune, ca daca treci de pragul acesta, de noua ani, poti sa ai o casnicie pe viata. Eu nu am trecut pragul asta... Fix in al noualea an s-a stricat caruta, in ambele cazuri. In mare parte a fost si din cauza meseriei mele, care m-a tinut mai tot timpul pe drumuri, apoi a fost si din cauza firii mele voluntare. Eu pot sa fiu o femeie foarte misto, o femeie de casa, stiu sa gatesc, stiu sa fac atmosfera... Dar am nevoie de minimum trei ore pe zi de liniste, de singuratate, sa fiu doar eu cu mine. Pentru ca piesele si poeziile nu se pot compune altfel. Ori, barbatii sunt mult mai putin dispusi sa faca sacrificii pentru sotiile lor, decat sunt dispuse sotiile sa ii ajute pe sotii lor in profesie. Barbatul trebuie ingrijit, vezi Doamne, gadilat, iubi, hai sa-ti dau o camasa, mami, unde mi-ai pus sosetele...? La noi este invers, femeile n-au parte de atata gadileala, ci trebuie sa fie mai tari!
Nu-mi place sa dau vina pe nimeni, eu mi-am asumat tot ce n-a iesit bine in viata mea, mereu mi-am gasit partea de vina. Nu mi-a bagat nimeni pe gat barbatul asta, l-am stiut cu bune si rele de la inceput, am avut timp suficient sa ma prind. Daca am stat noua ani cu fiecare inseamna ca n-au fost niste gogosi... In mare parte, banuiesc ca a fost vina mea, mai ales ca intotodeauna m-am priceput sa creez puturosi. Fiind foarte voluntara de felul meu, eu repede sar sa fac... Daca iti spun o data ca te rog sa faci ceva si te-ai facut ca ploua, in secunda doi m-am dus si mi-am facut singura.

"Eu nu mi-am plans de mila mai mult de trei ore, niciodata. Trei ore, atat mi-am dat voie!"

Tango: Exista si genul acela de femei, are Alice o vorba, le spune femei care dau din botina, iar barbatii executa. Crezi ca lor le merge mai bine in viata, cu atitudinea asta?
Zoia Alecu: Depinde cum se percep pe ele insele. Daca fercirea mea inseamna ca stau la barfa cu tata Marita si o barfesc pe tata Manda, inseamna ca atatat imi merge creierasul, si chestia asta imi da o stare de plenitudine. Daca eu am pretentii mai mari si nu ma fericeste faptul ca stau si barfesc, de exemplu, in clipa in care nu obtin acel ceva care sa imi dea multumirea ca sunt langa un om, eu nu consider ca sunt fricita. Sunt destul de toleranta intr-o relatie intima, numai ca barbatii din jurul meu, pana la urma, se gandesc ca pot intinde coarda la nesfarsit. Dar coarda aia se rupe, ori se rupe de la sine, ori o rup eu, nu se poate iar, si iar, si iar... Nu sunt capabila sa fac pe proasta la nesfarsit.
Tango: Ce te deranjeaza cel mai mult atunci cand esti in cuplu langa un barbat?
Zoia Alecu: Nu supot sa fie mitocan, sa nu stie sa se poarte in societate, nu suport sa ma minta, pentru ca eu la randul meu nu-l mint. Nu suport sa joace teatru - daca s-a plictisit de relatia cu mine - sa joace teatru si sa spuna ca nu e deloc adevarat ce vad. Daca nu ai curajul sa spui ca intre noi doi exista un zid pana la brau, atunci eu am curajul sa o tai, si o tai, si gata!
Tango: Si-ti vine usor sa te desparti?
Zoia Alecu: Nu. Dar strang din dinti, si partenerul meu nu va vedea nici o secunda pe fata mea sau in comportamentul meu, ca imi este greu.
Tango: Ai reusit mereu sa faci asta?
Zoia Alecu: Intotdeauna! Si sa stii ca felul meu de a fi m-a si ajutat. Eu nu mi-am plans de mila mai mult de trei ore, niciodata. Trei ore, atat mi-am dat voie! Dupa care am zis: cucoana, hai, ca viata merge mai departe, ai lucruri magistrale de facut, ai de indeplinit un destin, ai un tel, te-a daruit Dumnezeu cu trei haruri pe care rareori le gasesti intr-un singur om!
Tango: E un soi de trufie utila, necesara?
Zoia Alecu: Nu, deloc. Intotdeauna am considerat ca, daca Dumnezeu mi-a oferit aceste trei talente, n-a facut-o degeaba, ci El a vazut in mine, poate, si faptul ca sunt in stare sa daruiesc, la randul meu, mai departe. Mi-am luat profesia foarte in serios de-a lungul vietii, iar asta deranjeaza pe unii. Si inteligenta! Stii cat de mult ii deranjeaza? Foarte mult. La inceput iti spun ca e grozav cat esti de desteapta, ca le place ca au ce discuta cu tine, pana cand incepi sa-i surprinzi cum te mint, cum te insala, si atunci inteligenta devine o piedica, un pericol.

"In clipa in care inveti sa iti asumi tot ce ti se intampla in viata, sa stii ca treci mult mai usor peste absolut orice"

Tango: Mi-ai spus ca n-ai plans mai mult de trei ore dupa o despartire, dar chiar nu ai avut momente in care sa nu te mai poti ridica de jos? Intr-o clipa ca asta, iti tine de cald faptul ca esti artista si ai atat de mult talent?
Zoia Alecu: Ba da, am simtit ca nu ma mai pot ridica, dar niciodata n-a durat mai mult de trei ore! Totdeauna am reusit sa ma remontez: am pus mana pe chitara, pe stilou, am scris pana cand mi-a intepenit mana, mi-am varsat tot oful pe foile alea de hartie. A doua zi, stiam ca mi se vor parea stupide si ca aveam sa spun: ia uite cat de proasta sunt! Pentru ce sufar eu? Sufar pentru propria mea prostie? Pai, sa-mi fie jena! Stii, e o vorba din batrani care spune ca nu e nebun cel care mananca sapte paini, e nebun cine i le da! Daca eu am acceptat, zi de zi, sa pui cate o caramida intre noi doi, daca eu am inchis ochii, pana la urma, tot vina mea a fost! Si, in clipa in care inveti sa iti asumi tot ce ti se intampla in viata, sa stii ca treci mult mai usor peste absolut orice. Pe cand, daca tu cauti vina mereu in partenerul tau, este un drum gresit.
Tango: Dar nu risti, in felul asta, sa-ti pui tu in carca prea multe de carat?
Zoia Alecu: Deloc. Pe mine asta ma face sa ma trezesc dupa trei ore. Stau in pivnita si plang, sa nu ma vada nimeni, iar apoi, cu simtul meu critic foarte dezvoltat, imi spun: madam, tu ai gresit, tu i-ai permis! Mi le asum si merg mai departe.

"Nu pot sa spun ca am mai fost indragostita si as mai fi pus de o casatorie, in nici un caz!"

Tango: Dupa cele doua casnicii, ai mai avut vreo poveste de dragoste memorabila?
Zoia Alecu: Nu. Au fost relatii, dar nu de prea lunga durata. Bine, nici nu m-am mai aruncat cu capul inainte. Nu mi-a fost teama, dar nici n-am avut timp, am intrat si mai adanc in profesia mea, am gasit acolo multa treaba de facut, cu multe satisfactii. Nu pot sa spun ca am mai fost indragostita si as mai fi pus de o casatorie, in nici un caz! Omul cat traieste invata, dar sa te intorci si sa gresesti in acelasi loc, la nesfarsit... devine condamnabil!
Tango: Dar sunt oameni care au ajuns la a patra casatorie!
Zoia Alecu: Sa fie sanatosi si fericiti! Se pot casatori si de cate 15 ori, nu e nici o problema, doar ca eu n-am mai vrut sa o fac.
Tango: Si, daca ai intalni un barbat care sa-ti ia mintile, ai exclude ideea casatoriei?
Zoia Alecu: Nu, sunt hotarata sa iubesc pana la adanci batranete si nu exclud o a treia casatorie, dar sunt cu ochii foarte bine deschisi acum.
Tango: Iubesti in momentul asta, esti indragostita?
Zoia Alecu: Nu... Sunt intr-o relatie, dar e o relatie, nu stiu cum sa-i zic, bazata mai mult pe prietenie, o prietenie foarte profunda. Dar nu pot sa spun ca am sau ca am avut fluturi in stomac.
Tango: Ce va spune el cand va citi ce ai spus...?
Zoia Alecu: Nu va fi nici o problema, e o chestie asumata de amandoi. Ba chiar se va simti foarte bine, pentru ca noi doi nu ne mintim, ne spunem lucrurile foarte deschis si corect. De asta si sunt in relatia asta de doi ani de zile, pentru ca este exact cum trebuie. Nu ne impunem unul altuia nimic, nu ne facem program, toate discutiile decurg frumos si liber, avem ce sa ne spunem, nu ne incalecam vietile.
Tango: Inseamna ca ai libertatea de care imi spuneai ca ai nevoie.
Zoia Alecu: Exact!
Tango: Va cunoasteti de multa vreme?
Zoia Alecu: Da, de 21 de ani. Atunci, el era foarte indragostit de mine. Dar eu, in perioada aceea, eram pe punctul de a ma casatori cu olandezul, asa ca i-am spus sa stea linistit, ca nu se va intampla nimic intre noi, pentru ca eu nu pot sa fac parte din doua povestiri. Apoi, ne-am revazut chiar acum doi ani. Si el a fost plecat din tara pentru o perioada de opt ani, si a dat de mine pe Facebook! Ne-am revazut, exact ca-n Dumas, dupa 20 de ani! (rade)
Tango: E persoana publica si el, e artist?
Zoia Alecu: Nu, nu are legatura cu lumea asta.
Tango: Dar atunci, in '92, si tu simteai ceva pentru el, sau doar el pentru tine?
Zoia Alecu: El era un barbat frumos, cu o alura princiara, cu foarte mult bun-simt, inteligent... Ce m-a cucerit la el a fost cavalerismul. El atunci chiar s-a dat la o parte si mi-a spus ca ma respecta prea mult ca sa mai insiste, a inteles ca ma casatoream si ca aveam alt drum. Imi placea de el, dar eram deja luata, cum se spune, eram logodita. N-a fost la momentul potrivit. Eram si foarte mult plecata din tara, ar fi fost o aiureala din partea mea.
Tango: Si acum, daca va aparea cineva mai potrivit pentru fiecare dintre voi, cum veti proceda?
Zoia Alecu: Poate ca, la un moment dat, va aparea in viata mea acel domn cu care sa ma casatoresc, dar deocamndata nu a aparut. Si sa stii ca avem inclusiv aceasta intelegere: daca in viata vreunuia dintre noi apare sufletul pereche, am decis sa ne spunem. Vom ramane prieteni forever, asta nu poate sa ne-o ia nimeni. El are o calitate umana buna, e deschis si sincer si stiu ca nu are nici un motiv sa ma minta. Am stat si ne-am gandit, amandoi, si ne-am zis: iti dai seama ce bine ne-ar fi noua asa, pentru totdeauna? Si, totusi, parca ne lipseste ceva: scanteia aia, pasiunea care te face sa-ti bata inimioara-n piept. Pe aia n-o avem.
Tango: Sunt si relatii mai domoale, mai asezate...
Zoia Alecu: Asta este o relatie domoala care functioneaza foarte bine. Sa vedem cat va dura, pentru ca si in viata lui, si in viata mea oricand se poate intampla sa apara Mr. Right!

Zoia Alecu se pregateste, in prezent, pentru lansarea celui de-al treilea album solo, pe care l-a intitulat "Printre lupi". "Astept sa treaca vremea asta nefericita, ca sa pot ajunge la studio si sa ne apucam de mixaje. Eu am imprimat vocal, dar mai e nevoie de mixaj si mastering. Lansarea va avea loc pe la mijlocul lunii mai. Albumul contine si trei piese sociale, asa cum inspira si titlul. Una dintre ele se numeste De ce taci? si vorbeste despre starea natiunii. Sunt tare bucuroasa ca mai am putin si duc la bun sfarsit si acest proiect, in care am investit mult suflet, ca de fiecare data".
 

27 aprilie 2011 – Adevarul

A inceput cu folk, a continuat cu rock si s-a intors la folk. Are vocea albastra si cu ochii canta folk. Anul acesta se implinesc 38 de ani de cand cu onoare sta pe scena, dar are oroare de participarea la festivaluri. A fost numita des Joan Baez a Romaniei, insa desi considera onoranta comparatia, de mica si-a propus sa fie Zoia Alecu a Romaniei si i-a reusit. Secretul ei este munca "asidua" si spiritul tanar.

"Sunt oameni care se adapteaza foarte greu la lucruri noi, nu fac parte dintre ei", marturiseste Zoia Alecu. Este "un artist profesionist care munceste foarte mult pentru fiecare aparitie, pentru absolut tot ceea ce scoate in afara gandului ei, pentru ceea ce daruieste publicului. E o munca asidua si perpetua. Nu m-am culcat niciodata pe o ureche, niciodata nu mi-am zis 'gata, eu stiu tot ce trebuie, sunt perfecta'. Inca ma mai redefinesc, ma reinventez, chiar daca am niste lucruri care tin de personalitatea mea vocala si artistica, insa intodeauna caut sa cizelez aceste lucuri. Caut sonoritati noi. Sunetele trebuie sa fie in pas cu vremea, pentru ca de la un an la altul sunt sonoritati noi, linii noi, tendinte noi. In clipa in care nu tii pasul cu vremea te plafonezi, lumea incepe sa te uite sau ramai cu un public foarte restrans care te place asa cum erai tu pe vremuri si care nu e interesat de ceva nou", asa se descrie Zoia Alecu in cateva cuvinte.

Adevarul: Care a fost drumul de la "clovnul" peltic si sasait la Zoia pe care o stim acum?
Zoia Alecu: Inca de la varsta de 3-4 ani aveam o elasticitate nebanuita, fara sa fi facut vreo pregatire. La varsta de cinci ani jumate chiar am fost cooptata sa ma duc la o sala de sport. Din cauza ca eram foarte elastica, puteam sa fac spagat, puteam sa fac cauciuc inainte, inapoi, aveam ureche muzicala, cantam si aveam un volum ceva mai mare decat unul obisnuit la un copil de varsta mea. Era foarte la moda piesa aia cu Raskapur. Versurile au fost facute asa mai de marginea Bucurestiului, nu stiu de catre cine, dar le-am invatat si probabil ca lumea se amuza cand ma auzea, iar in timpul acesta mai faceam si ceva miscare. Intr-adevar eram sasaita, usor peltica pentru ca pana la varsta de sapte ani, frenul lingual, acea legatura de sub limba, a fost aproape de varful limbii. Mi-au tait putin, apoi n-am mai avut nicio problema.
Adevarul: Cand ai decis ca muzica sa fie viata ta?
Zoia Alecu: Cand aveam noua ani. De fapt, m-am gandit eu ca as vrea sa cant. Bine, am fost la liceul de muzica, am facut vioara vreo patru ani, dar in clasa a V-a m-am mutat la o scoala normala pentru ca nu faceam fata. Mama chiar era ingrijorata pentru ca eram foarte sclifosita la mancare si eram foarte slaba. Dupa ce studiam cate sase ore pe zi la vioara, ma duceam si la scoala de gimnastica, asa ca pana la urma am hotarat sa renunt la vioara. De fapt mi-am dorit foarte mult sa fac pian, nu vioara. Pana la urma iata ca mi-a folosit vioara pentru ca mi-a format foarte bine auzul.
Adevarul: La vioara mai canti?
Zoia Alecu: N-am mai pus mana pe vioara de foarte multi ani. Acum n-am in casa decat viorile mele de inceput care sunt mici, de un sfert. Am o singura vioara jumatate, dar care e fara corzi, fara calus, e un obiect decorativ. Ambele viori sunt impodobite cu trandafiri uscati, la fel si arcusul. Arata intr-un fel artistic.
Adevarul: De chitara cand te-ai apropiat?
Zoia Alecu: Cand aveam 16 ani. Atunci am prins drag de chitara, bine, era si foarte la moda. Deja ajunsesera si la noi piese cu Donovan, cu Joan Baez.
Adevarul: Tu chiar poti spune ca ti-ai platit cu sange prima chitara.
Zoia Alecu: Da. Am aflat intamplator ca a dona sange inseamna si niste bani. Pentru ca imi doream foarte mult o chitara m-am dus si am donat sange. Dupa sedinte am reusit sa-mi iau o chitara cu 800 lei. La vremea aceea era bani multi. Eu eram o pustoaica de 16 ani jumatate si n-am indraznit sa merg la tata sa-i cer bani pentru o tafna. La mama nici atat. Atunci aceasta a fost solutia.
Adevarul: Ai debutat in Club A, apoi in Cenaclul Flacara. Hai sa vorbim de fiecare in parte.
Zoia Alecu: In '73 am mers in Club A, aveam doar 17 ani. Un prieten, care mai tarziu mi-a devenit si sot, m-a dus la Doru Stanculescu. Dua ce m-a ascultat a el spus "este intr-adevar o voce aparte". Nu mai punem la socoteala ca eram considerata si frumoasa, asa ca au fost doua lucruri care au cantarit destul de mult. In plus aveam deja patru compozitii considerate bune si de necantat de catre altcineva. Si asta a fost in favoarea mea. Aveam un abitus vocal inspaimantator de mare, de cinci octave si jumatate, ceea ce e foarte mult. Asadar, la inceput am cantat in Club A, dupa care am mai mers pe ici pe colo. In '74, Doru Stanculescu m-a dus la Cenaclu Flacara. M-am lansat in aceesi zi cu Nicu Alifantis. El a fost cooptat in Cenaclu, eu nu. Asa a fost sa fie, Paunescu nu mi-a acordat foarte mare atentie desi publicul m-a votat. Nu se punea problema unei competitii intre mine si Alifantis, ci pur si simplu l-am nimerit intr-o zi mai ciudata pe Adrian Paunescu. De altfel, dupa un an si jumatate, m-a cautat cand cantam la Costinesti, mi-a cerut iertare si m-a rugat sa vin la Cenaclu. Scuzele au fost acceptate si am avut o relatie fair-play de-a lungul timpului.
Adevarul: Nu de putine ori ai fost numita "pustoaica rebela a folk-ului romanesc". De ce?
Zoia Alecu: Pentru ca aveam "topor". Nu eram genul de fata care sta cu capul plecat, stiam foarte clar care imi este valoarea. Daca era ceva care nu-mi convenea spuneam ce aveam de zis. Eram mai revolutionara, mai razvratita.
Adevarul: Stii ca ai fost numita si Joan Baez a Romaniei. Ce parere ai despre aceasta comparatie?
Zoia Alecu: Comparatia este foarte onoranta, numai ca eu de foarte mica mi-am dorit sa fiu Zoia Alecu a Romaniei, nu Joan Baez a Romaniei. Exista si o diferenta de voce care ma desparte de Joan. Am un timbru de altista, Joan Baez e mai mult soprana decat altista. Eu chiar daca pot urca foarte sus cu vocea, timbrul in sine este de altista, adica de voce joasa. Acolo imi suna mie foarte bine imbracata vocea. Daca la inceputurile mele se puteau face asemanari, pentru ca atunci cantam foarte mult pe voce de cap, peste zece ani de la lansare deja cantam bine de tot pe voce de piept.
Adevarul: Sa vobim despre "Primavara baladelor", un festival foarte important la vremea lui si despre premiile pe care le-ai castigat.
Zoia Alecu: Am castigat doua premii, nu am luat premiul intai niciodata. Participarea la acest festival a fost pur si simplu inca un pas pe care l-am facut in drumul catre public. Nu am pus niciodata pret pe festivaluri. De altfel, si atunci, ca si acum, am oroare de participarea la festivaluri pentru ca, in general, festivalurile asa cum sunt ele facute si jurizate iti pot aduce foarte multa tristete. De multe ori sunt nedrepte, de cele mai multe ori fara voie. Noi oamenii nu putem sa avem aceleasi gusturi, un festival de arta nu e disciplina sportiva, sa vezi clar cine unde a gresit cu o sutime. Arta nu este atat de exacta. Sunt lucruri care pur si simplu nu pot fi notate, au valoare prin ele insele. Iar in arta, har Domnului, e loc pentru toate gusturile.
Adevarul: Ai compus si interpretat muzica pentru spectacole de muzica si poezie la Teatrul Nottara.
Zoia Alecu: Pentru doua spectacole am compus muzica la Teatrul Nottara si am mai compus muzica pentru Circul de stat chiar in anul 1985, inainte chiar cu sase luni de a pleca in turneu cu Sfinxul.
Adevarul: Ca ai compus muzica pentru spectacolele de la Nottara e de inteles, dar cu circul ce-ai avut?
Zoia Alecu: Maestrul Iozefini, care conducea Circul de stat, a vrut sa faca un spectacol cu un fond muzical. Ne-am intalnit si mi-a dat absolut toate numerele care intrau in acel spectacol. La vremea respectiva, muzica folk era intr-un mare con de umbra, aveam o prietena care era la acrobatie si ea mi-a dat ideea. Circul urma sa plece in turneu, in Emiratele Arabe, pentru sase luni. Dupa ce mi-a dat programul, maestrul Iozefini mi-a spus ca vrea cate o strofa si un refren inainte de fiecare numar din spectacol. Eu ar fi urmat sa cobor din cupola circului si sa cant la chitara. N-am mai plecat cu circul. Intre timp am primit propunerea de a canta cu Sfinx-ul. M-am dus la maerstrul Iozefini si i-am spus, iar el m-a inteles, ne-am despartit in termeni amiabili. Eu am lasat toata muzica, nu am luat nici un ban. La o luna distanta eram in turneu cu Sfinx-ul in Scandinavia, Danemarca, Finlanda, Norvegia.
Adevarul: Cat a durat etapa Sfinx si ce ti-a adus ea?
Zoia Alecu: In Sfinx am intrat in '86, iar in '91 Cornel "Bibi" Ionescu, unul dintre membrii fondatori, a hotarat sa se desparta de trupa si a pastrat numele de Sfinx pentru firma lui. Atunci Misu Cernea a decis ca formatia sa se numeasca Sfinx Experience. Sfinx-ul pentru mine a insemnat o doza mare de profesionalism. Atunci am invatat sa fiu bun coechipier si, cum imi place mie sa spun, sa cant si sub apa. Era pe viata si pe moarte, fiecare membru era foarte important pentru trupa. Nu incapea nicio scuza. Daca nu erai deplasabil se gasea o solutie, insa nu imi amintesc sa fi tras macar o zi chiulul de la cantare. Indiferent daca eram racita, gripata, ragusita, mergeam, dadeam din picioare, cantam pe unde puteam, renuntam la piesele solistice.
Adevarul: Cantati piesele voastre?
Zoia Alecu: Foarte rar, de regula cantam Top 40, Top 100.
Adevarul: Orice sfarsit poate avea si o continuare, asa a fost in cazul tau. Ce te-a facut sa te intorci la folk?
Zoia Alecu: Folk-ul este prima mea dragoste si in 2004 cand s-au oprit motoarele de la Sfinx, eu n-am simtit ca in ceea ce ma priveste s-a oprit vreun motor. Am simtit ca mai am multe de spus. Faptul ca, in sfarsit, aveam timp pentru proiectele mele personale, m-a facut sa imi scot primul meu album de autor. Tarziu, dar am scos in 2007 albumul "Vino aici". La doi ani distanta a venit si al doilea album, "Carari de maci", in 2009.
Adevarul: Textele tale sunt cantate de multe voci. Ai idee pentru cate melodii ale altora ai scris versurile?
Zoia Alecu: Cam pentru vreo 260, in afara de cele de la Sfinx. Eu am facut toate textele pentru tot ce a inseamnat muzica in Sfinx Experience.
Adevarul: Cum faci cu textele altora, primesti melodia sau le dai tu versurile si apoi se compune melodia?
Zoia Alecu: Acum mai nou primesc melodia pe mail, dar inainte imi aduceau o caseta inregistrata cu linia melodica. Ii intrebam daca doresc o tema anume, dar de regula imi spuneau sa fac textul in functie de inspiratie. Cand am lucrat pentru altii asa a fost, pentru ca nu puteam sa ii dau omului un text si sa il oblig sa compuna in metrica pe care am simtit-o eu.
Adevarul: Cu piesele tale cum faci?
Zoia Alecu: Cu piesele mele fac in toate felurile posibile. Daca am inspiratie si scriu un text care mi se pare foarte bun, atunci adaptez muzica la textul respectiv. Daca se intampla invers, sigur ca adaptez textul. Daca n-as fi fost compozitoare sau textiera as fi avut poate o problema.
Adevarul: "Vino aici", care de altfel da si numele primului tau album, este una din piesele de o senisbilitate ce nu poate lasa pe nimeni indiferent.
Zoia Alecu: A si fost premiata, la Premiile Radio Romania, in 2008, am luat pemiul pentru cea mai buna piesa folk din 2007 si tot atunci am mai luat un premiu, pentru cea mai buna voce folk.
Adevarul: Care este povestea cantecui? Esti o persoana care, la nevoie, sare in ajutorul prietenilor?
Zoia Alecu: Mai toti oamenii care sunt in preajma mea vor spune ca sunt o persoana care chiar ofera urmarul, altfel n-as fi scris textul acesta. E o pledoarie pentru cea mai frumoasa relatie care poate exista intre oameni: prietenia.
Adevarul: Ai spus, intr-un interviu, ca fara un partener poti trai, dar fara prieteni nu. Si acum ai aceeasi parere?
Zoia Alecu: Da, absolut. Eu in prezent nu am un partener de viata si nu il am nu pentru ca probabil sunt destul de pretentioasa, nu in sensul ca sunt un om greu de suportat, chiar nu atentez la libertatea partenerului meu pentru ca la randul meu nu mi-ar placea sa atenteze cineva la libertatea mea. Eu am nevoie de 4-5 ore de singuratate pe zi, ca sa pot crea, sa pot fi cu gandurile mele, sa pot studia, sa-mi fac treburile. Daca nu imi gasesc un partener care sa accepte aceste lucruri, nu este nicio problema. Dar prietenii pentru mine sunt foarte importanti, pentru ca de fiecare data cand au avut nevoie de mine am fost acolo si de fiecare data cand eu am avut nevoie de prietenii mei, au fost langa mine.
Adevarul: Sa vorbim si despre o alta realizare importanta din viata ta, fiul tau Ioan.
Zoia Alecu: Am si o nepotica de 10 luni, Meda Ioana. E nume dacic, pentru ca fiul meu, chiar daca traieste in Olanda de 17 ani, este un mare iubitor al istoriei romanilor. Despre fiul meu pot sa spun ca este cea mai mare relizare pe care am avut-o in viata si asa va ramane. Nimic nu poate sa depaseasca dragostea mea pentru el sau implinirea pe care am simtit-o atunci cand a venit pe lume.
Adevarul: El canta?
Zoia Alecu: Nu, ii place foarte mult muzica, dar nu a cantat niciodata. In urma cu vreo zece ani imi reprosa ca nu l-am trimis cu forta sa faca un instrument. I-am spus "cum sa te trimit cand tu mi-ai distrus prima chitara pentru ca din cauza ei plecam de acasa, iar tu ramaneai singur". I-am spus ca ceea ce va alege el sa faca va fi alegerea lui, iar eu nu ii voi impune sa faca un lucru anume. A ales sa fie in trupele de comando. Inainte de asta a ales culturismul, a fost campion national in Olanda. Asta s-a intamplat cand avea 19 ani.
Adevarul: Desi esti bunica, pari la fel de tanara ca la 20 de ani. Care este secretul tau?
Zoia Alecu: Secretul este interiorul meu. Felul meu de a vedea oamenii, felul meu de a gandi, felul meu de a fi. Sunt o fire destul de pozitiva, imi place sa cred despre mine ca sunt o fiinta puternica pentru ca oricat de mari au fost greutatile de-a lungul vietii mele am trecut peste ele. Poate ca mi-a ajutat si Dumnezeu sa pot sa trec peste toate necazurile din viata mea si am gasit forta necesara sa uit de lucrurile mai putin frumoase. Varsta este o stare de spirit. Daca spiritul iti ramane tanar, atunci poti sa fii pentru todeauna asa. Trebuie sa gasesti in tine puterea de a ierta, cata vreme nu poti sa ierti nu ai pace interioara. Si cata vreme nu ai pace interioara, totul se rasfange in infatisarea ta. Razbate dincolo de tine si, din pacate, toate lucrurile acestea te uratesc.
Adevarul: Esti un om care stie sa se bucure? Ca liniste ai demonstrat ca stii sa daruiesti prin cantecele tale.
Zoia Alecu: Chiar stiu sa ma bucur si stiu sa-i bucur si pe altii. Ma bucur pentru fiecare zi pe care o primesc, pentru fiecare zi pe care o traiesc. Poate ca nu intodeauna constientizez ca e un miracol fiecare zi pe care o primesti de la Dumnezeu. Acum o sa repet ce au zis si altii inaintea mea: fiecare zi trebuie traita ca si cum ar fi ultima.
 

Ioana Matfeev 30 septembrie 2010 - Top Romanesc

Titus Andrei o descrie drept "cantareata cu cei mai frumosi ochi", sintagma care a ramas, caci ascultatorii emisiunilor sale nu mai au nevoie de alte indicii ca sa ghiceasca despre cine este vorba.

A revenit in 2006 la prima dragoste lansand cu sprijinul casei de productie OvoMusic doua albume muzicale care se bucura de succes si este astazi o recunoscuta textiera. In 2002, impreuna cu Adrian Enache si Andrei Kerestely a castigat trofeul festivalului Mamaia pentru piesa "O singura noapte". Ea a semnat versurile cantecului care continua sa trezeasca sentimente frumoase in sufletul iubitorilor muzicii romanesti. Am abordat-o pe Zoia Alecu la o discutie despre proiecte de viitor, despre trecut si despre lucrurile firesti cu care ne intalnim in viata de zi cu zi.

"Pot canta oricand rock, dar nu m-as mai intoarce in zona asta."

Top Romanesc: Cum a fost trecerea de la folk la rock si invers?
Zoia Alecu: In '73 in luna octombrie, Doru Stanculescu m-a dus in Club A. In ianuarie 1974, tot Doru m-a dus la Cenaclul Flacara. Am debutat acolo in aceeasi seara cu Nicu Alifantis. Nu am ramas in cenaclul Flacara si in felul acesta am ajuns in primavara lui '74 la "Viata studenteasca si amfiteatrul artelor". In 1986 am intrat in Sfinx pana-n 2005. In 2006 m-am intors la folk, in 2007 am scos primul meu album de autor - "Vino aici" si in 2009 pe al 2-lea - "Carari de maci". Din '73 pana-n '86 sunt 13 ani si in Sfinx erau numai profesionisti. Mi-a fost greu in primul an, dar m-am adaptat muncind zi si noapte, la propriu. In 1986, folkul era in mare dizgratie si oricat as fi vrut sa cant impreuna cu alti colegi eram platita doar eu iar ei nu.
Top Romanesc: Acasa, in timpul liber ce asculti mai des: folk sau rock? Artisti preferati?
Zoia Alecu: Acasa ascult muzica clasica, rock, jazz, folk, folclor autentic etc.
Top Romanesc: Ai mai fi dispusa sa te arunci in zona rockului? Sau folkul te-a acaparat atit de puternic incat ii ramai fidela?
Zoia Alecu: Pot canta rock oricand, dar nu m-as mai intoarce definitv in zona rock.

"Cand nu te prostituezi pe scena si canti pe bune, castigi banii mai greu."

Top Romanesc: Trecand de la rock la folk, cum simte folkul criza? Te afecteaza? Mai castigi si alte activitati de care te ocupi?
Zoia Alecu: Sigur ca se simte criza si in folk ca si in toate genurile muzicale unde nu se canta in chiloti si cu sanii pe afara. Stii, cand nu te prostituezi pe scena si canti pe bune castigi banii mai greu. Sigur ca am si alte surse de venit,drepturi de autor si drepturi conexe.
Top Romanesc: Si ca sa ramanem in zona banilor, cat de scumpa a fost chitara pe care ti-ai cumparat-o la 16 ani "din donari de singe"?
Zoia Alecu: Prima mea chitara a costat 700 lei, chiar scumpa pentru vremea aceea. Am si compus cu ea. Si am cantat pe ea din '72 pana-n '77.

"Am material pentru un al treilea album"

Top Romanesc: Cele doua discuri lansate impreuna cu OvoMusic - "Vino aici" si "Carari de maci" - au acumulat in tine suficienta ambitie pentru un al 3-lea material discografic?
Zoia Alecu: Am deja material pentru al treilea album inca de acum un an, dar m-am hotarat sa mai astept un an.
Top Romanesc: Sunt curioasa sa stiu ce poeti prefera Zoia Alecu?
Zoia Alecu: Am citit multa poezie in copilarie si adolescenta. Am citit Eminescu integral, Blaga, Nichita, Minulescu, Brumaru, St. O. Iosif si pot sa mai scriu pana maine.
Top Romanesc: In final, fa o descriere intr-un cuvant atat pentru folk cat si pentru rock, cum le vezi tu acum?
Zoia Alecu: Folk-Rock = Zoia Alecu, ambele ma alcatuiesc si rezonez la fiecare, in functie de starea in care ma aflu.
 

2009 Formula AS

Interpreta, compozitoare si textiera, cu o voce de exceptie, venita parca din alta lume, s-a reintors la prima ei dragoste: muzica folk. Implinita profesional, dar singura in viata de zi cu zi, Zoia Alecu ne-a acordat un interviu confesiune, in casa umbroasa, ascunsa de forfota capitalei, unde locuieste alaturi de sora ei.

Foame de sentimente

- Dupa ce timp de cativa ani ai cam disparut de pe radarul lumii muzicale, iata-te din nou sub reflectoare, cu cel de-al doilea album solo de muzica folk: "Carari de maci".
- In 2004 a incetat activitatea noastra cu Sfinxul. Cantam o muzica grea, nu mai eram nici noi la prima tinerete sa ne aratam buricele, ne-am dat seama pur si simplu ca nu mai suntem in carti si ca nu mai suntem ceruti. Lumea atunci isi dorea altceva. Pentru Crina Mardare a fost mai simplu, ea era deja foarte ocupata ca profesoara de canto. Dar eu nu aveam nici o activitate, n-aveam nici un chef sa ma resemnez si sa ies la pensie din muzica si, ceea ce e mai important, simteam ca am inca foarte multe de zis. Asa se face ca m-am mobilizat si in doi ani am scos doua albume, ceea ce nu facusem toata viata mea. Si, nu ma laud, dar sunt niste albume bine facute.
- De unde forta sa o iei de la capat la o varsta la care altii decid sa-si creasca nepotii?
- Multi dintre prietenii mei au spus "esti o surpriza extraordinara". Adevarul este ca nu e usor sa o iei de la zero la varsta asta. Iar eu am pornit cronometrul de la zero, de vreo trei ori in viata mea. Cred ca vine dintr-un simt foarte dezvoltat al datoriei. Mi-am zis ca daca Dumnezeu a facut risipa asta de daruri cu mine, e de datoria mea sa fac tot ce se poate cu ele. O vad ca pe o datorie karmica. Si a mai fost ceva ce m-a motivat puternic. Participasem in 2006 la prima editie a Festivalului "Folk You", realizat de Jurnalul National, care a durat vreo doua, trei luni si a trecut prin majoritatea statiunilor de la mare. Am inteles atunci, vazand reactia publicului, ca folkul va fi din nou in voga. E o foame de sentimente astazi, o nevoie de comunicare directa cu artistul. Publicul vrea sa pipaie artistul pe inima, vrea sa nu mai fie mintit. Folkul fusese mereu marea mea dragoste, dar acum vedeam clipa cand iesea din conul de umbra, din marginalitate. Si asa se face ca in 2007 era deja in plin avant, iar acum e la locul unde trebuia sa fie de multa vreme. A revenit spectaculos.
- Te-a costat multe sacrificii fidelitatea asta fata de muzica?
- Destule, dar eu zic ca a meritat. Nu-mi pare rau de absolut nimic. Am muncit foarte mult, dar n-am avut de ales, pentru ca in meseria asta nu ai voie sa te odihnesti, trebuie sa confirmi mereu, ca sa-ti pastrezi locul. In rest, pot spune cu sinceritate ca muzica mi-a cam intors pe dos viata personala.
- Cum e Zoia Alecu acum: singura sau indragostita?
- Oho, nu sunt deloc indragostita. Sunt singura. Intotdeauna mi-am dorit o viata normala de cuplu, dar am avut nevoie de un partener care sa-mi fie cu adevarat alaturi, sa ma inteleaga. N-am avut niciodata parte. Lucrurile mergeau bine doi, trei ani, dupa aceea incepeau reprosurile ca "asta nu e casnicie". Bine a fost botezata casnicie, ca te casnesti mult pana sa-ti iasa! Mi se tot reprosa ca plec prea mult. Degeaba ma chinuiam eu sa le explic ca tocmai asta e frumusetea si asta ne tine impreuna, ca nu stam toata ziua nas in nas, pe aceeasi canapea, sa cadem in rutina. "Pai da, dar... eu as vrea sa te stiu acasa, pai mie cine-mi face de mancare?". Din pacate, in mine zace o mare gospodina. Ei apuca sa manance ce le gatesc eu, si gatesc excelent, nu ma laud, se cuibaresc prin casa si incep sa prinda gust. Iar eu am darul asta mare de a crea puturosi. Pentru ca in perioadele in care sunt acasa, ma dedic trup si suflet partenerului si el nu ridica un pai. Apoi hop, vine si ziua cand incep iar sa plec si el nu mai intelege de ce isi pierde privilegiile. Asta e greseala mea, pentru care o sa platesc pana in clipa in care o sa-mi dau seama ca nu trebuie sa ma mai las pe mine pentru altul.

Eu, el si muzica

- N-ai avut momente in care ti-a fost greu, nu te-ai invinovatit, n-au fost si lacrimi la mijloc?
- Sigur ca a fost greu. Dar n-am mustrari de constiinta, pentru ca fiecare in parte a stiut exact cu cine are de-a face, le-am spus tuturor inca de la inceput ca la muzica n-o sa renunt niciodata. Intr-un fel, sunt aproape casatorita cu meseria mea, si celalalt ar trebui sa accepte ca in cuplu vom fi mereu trei: el, eu si muzica. N-am avut suferinte majore, fiindca am fost mereu pe drumuri, intre prieteni, am cantat foarte mult si atunci n-am simtit. Si cand ma apuca visarea sau tristetea, nu ma impiedica nimeni sa scriu. Nu e nimic pierdut, atunci cand esti artist. Tot ce nu iese in dragoste se transfera in partea creatiei. Stiu si ca nu este usor sa traiesti langa mine. Poate ca m-ar intelege cineva care are o meserie asemanatoare. Numai ca, din pacate, viata mi-a mai aratat si ca barbatii artisti, care sunt mereu pe drumuri, au nevoie acasa de o femeie fixa, la care sa se intoarca mereu. Iar in turnee li se ofera la tot pasul tot felul de dragalasenii si nu rezista. Mi-ar fi imposibil sa fiu cu cineva din breasla muzicienilor. Am fost mereu de cealalta parte a baricadei, am vazut multe lucruri si, cum sunt o buna camarada, mi s-au si spus multe. Culmea, adesea eram prietena foarte buna si cu sotiile lor. Si totusi, casniciile acestea functionau, pentru ca multe din femei aveau intelepciunea sa pretinda ca nu vad ca barbatul mai aluneca, iar barbatii probabil, odata intorsi acasa, erau suta la suta acasa.

Caimacul si zatul

- Tu ai putea ierta tradarea?
- Eu vreau iubire, nu vreau sex. Acum, sexul pentru mine nu e foarte important. De asta, de foarte multe ori in viata, am trecut cu vederea infidelitatea, pentru ca mi-am zis ca ce e cu adevarat important este relatia aia de iubire speciala, dincolo de orice, care umple sufletul de implinire si te face sa vibrezi. Numai ca mi s-a dovedit ca acolo unde isi face cuib infidelitatea, se ajunge curand la plictiseala, si barbatii nu mai stiu sa aprecieze ce au. Isi pierd caracterul. Tradarea, cand e mai mult de-o aventura de-o noapte, duce invariabil in acelasi loc: ajungi sa dai celei de afara tot caimacul si celei de acasa numai zatul. Cand incepe sa se poarte urat, sa nu-i mai convina nimic, sa strambe din nas, sa maraie plictisit langa mine si eu sa mai si stiu ca e un flutura vant si sa mai si simt ca miroase a alt parfum, asta e prea mult. Sa dispara incotro o sti!
- Cum e situatia pentru o femeie artist? Nu e mai greu pentru ea decat pentru un barbat sa gaseasca acest echilibru in dragoste?
- Ba da, evident. Situatia femeilor este diferita, pentru ca ele insele sunt cheia gospodariei, pentru ca ele, cu talentul si caldura lor, stiu sa tina lucrurile la un loc, sa dea sens casniciei. Din pacate, asta e adevarul, nu barbatul tine un mariaj, ci femeia. Si atunci, sacrificiul femeii e mult mai mare. Si eu o spun in cunostinta de cauza, pentru ca stiu cat am platit in dragoste, pentru a continua sa cant. Daca as fi avut alta profesie, as fi fost cu siguranta o sotie excelenta, pentru foarte multi parteneri.
- Nu ti-e dor sa te mai aprinzi sub flama unei mari iubiri?
- N-as putea spune ca mi-e dor neaparat. Daca se intampla, se intampla. Am atata treaba, ca n-am timp sa ma gandesc la asta. Iar timpul e asa comprimat. Munca ma si ajuta foarte mult sa nu rabufnesc in vreo depresie. Cand sunt pe scena, cant intr-un fel in care putine soliste vocale pot canta. Simti cum ard cu fiecare centimetru. Ma consum atat de tare, incat nu mai tanjesc cu orice pret sa ma ia din nou flama. Asta nu inseamna ca nu mai am nevoie de iubire, dar daca nu e asa cum vreau eu, mai bine deloc. Eu nu l-am intalnit pe Mr. Right.

Zidul Berlinului

- Cum ar trebui sa fie sufletul tau pereche?
- Eu ce astept in dragoste este intelegere in primul rand. Si iubire. Dar astea decurg una dintr-alta, ca nu poti iubi lucruri pe care nu le intelegi. Si ar mai trebui sa ne potrivim cat de cat, sa vibreze la lucrurile la care vibrez si eu sau macar la jumatate din ele. Sa stie sa faca sa ne fie bine cand suntem impreuna, dar sa inteleaga si plecarile mele. Si mai ales, sa priceapa ca toate lucrurile bune pe care le fac pentru el le fac doar pentru ca-l iubesc si le fac din dragoste, deci nu e cazul sa ma reduca la o slujnica sau la o gospodina. Si-apoi, mai sunt o gramada de maruntisuri de potrivire, care nu par, dar sunt importante. Ca de exemplu ritmul biologic. Meseria mi-a impus in toate deceniile astea un stil de viata: ma culc tarziu, ma scol tarziu. Al doilea sot al meu se culca cu gainile. Eu mergeam si stateam in living, citeam sau ma uitam la televizor. Pe la 3 dimineata, aparea somnoros: "Zoica, nu dormi?!". "Dupa cum vezi", ii raspundeam.
- Pari o fire optimista, desi ai luat-o de mai multe ori de la zero in cariera, de doua ori de la capat in mariaj.
- Primul mariaj a fost facut cu un pictor. Eram indragostita pana peste urechi. Am stat 9 ani impreuna. Cu primul sot l-am facut pe fiul meu, Ioan, care acum locuieste in Olanda. Cand am divortat, el avea 3 ani si jumatate si m-a intrebat de ce nu mai sunt cu tata. Si atunci eu l-am intrebat "Ioane, tu cu cine te joci de obicei?". "Pai, cu Liviu si cu Cocuta." "Si cu cine iti place sa te joci mai mult?" "Pai cu Cocuta, ca ea imi da jucariile ei si atunci i le dau si eu pe ale mele." "Vezi", i-am spus, "tata nu-mi mai da jucariile lui si de aia nu mai pot sa i le dau nici eu pe ale mele." Nu stiu cum s-a intamplat, cred ca a inteles, ca de atunci nu m-a mai intrebat niciodata nimic. Oricum, l-am ferit de orice fel de conflict sau divergenta, n-a asistat la nimic din zarva despartirii noastre. Exact in '86, cand el intra la scoala, eu am inceput sa plec cu Sfinx in turnee. Lipseam de acasa cate 2, 3, 4 zile, si-l lasam cu o bona, care din fericire era casatorita. Il iubeau amandoi ca pe copilul lor si asta a contat foarte mult. M-au ajutat mult si parintii si surorile mele. Apoi, in '90, cand am inceput sa cantam in strainatate, a fost mai greu. Imi faceam foarte multe griji si probleme de constiinta, fiindca stateam cate 6 luni plecati. Jumatate din banii castigati se duceau pe telefon, nu puteam sta mai mult de trei zile fara sa-i aud vocea. Acolo, in Olanda, l-am cunoscut pe cel de-al doilea sot al meu. Cu care m-am casatorit in '91. Si a durat tot 9 ani. Pentru mine cred ca cifra asta a fost un prag. N-am reusit sa o depasesc. In momentul in care am incetat sa mai cantam in Olanda, a trebuit sa ne intoarcem in tara, sa cantam aici, sa ne facem cunoscuti. Lumea ne uitase complet. A fost asa de mult de munca! Si desi faceam un efort imens, cu naveta intre Olanda si Romania, intr-o zi, sotul meu mi-a spus ca: "This is not marriage". Asta nu e casnicie. Am divortat, dar ne-a luat cam sase luni sa ne revenim si sa restabilim o relatie de prietenie. Asta e, muzica nu mi-a lasat timp sa mai deschid bine ochii si pe partea sentimentala, sa fac alegeri bune. Si treci cu vederea o data, treci de doua ori, pana cand te trezesti ca zidul dintre voi e deja inaltat si ca nu mai vorbesti aceeasi limba.

Varsta? O stare de spirit!

- Nu ti-e frica de timpul care trece? Nu e mai greu de asteptat batranetea de unul singur, cand nu e nimeni care sa-ti alunge gandurile negre?
- Nu mi-a fost teama niciodata de batranete si nu mi-am pus niciodata problema asa. Varsta este o stare de spirit, eu ma simt tanara si sunt convinsa ca o sa ma mai simt tanara multi ani de acum inainte. Iar atunci cand te simti tanar, asta se vede si pe fata. N-ai aerul ala obosit, de om pregatit sa iasa la pensie. Cat despre singuratate, am fost de foarte multe ori singura si pot spune cu mana pe inima ca singuratatea asta voita e mult mai placuta decat cea pe care o traiesti uneori in doi. Sa stai langa cineva care nu te intelege, care nu-ti intelege vibratia din anumite momente e muuult, muuult mai rau.
- Multi artisti aleg, inconstient sau nu, sa ramana singuri. Viata de cuplu li se pare o fericire mediocra, care le rapeste din elanul creator. A fost asta si argumentul tau?
- Nici vorba! Eu cand am iubit, am iubit mereu cu adevarat, n-am jucat cu jumatati de masura. Dar e drept si ca am nevoie de cateva ore pe zi in singuratate. Au fost atatea momente in care in interiorul meu era o bogatie de idei, si iepurasul cu inspiratia a fugit, fiindca a sunat un telefon sau a trebuit sa raspund la o intrebare. Cand esti inspirat, trebuie sa te izolezi. Si atunci, devii putin dificil pentru omul langa care traiesti. Dar nu vreau sa spun ca meseria mea este o meserie care nu se poate face decat in singuratate. Stiu o gramada de artisti care sunt casatoriti. Cred ca depinde foarte mult sa gasesti acel partener potrivit, care sa te inteleaga profund, sa nu se crispeze la nevoia ta de libertate, de spatiu personal, de singuratate, din anumite momente. Pur si simplu, eu n-am tras lozul norocos si n-am gasit pe cineva care sa simta ca mine. Sunt constienta ca preocuparea mea intensa pentru profesie m-a facut sa aleg de foarte multe ori gresit, sa nu fiu atenta, sa-mi inabus prima impresie care spune de fiecare data atat de multe, sa aplic tehnica buretelului, cu care mai stergeam cate ceva ce nu-mi placea, concentrandu-ma numai pe ce e frumos. Am, cum s-ar spune, darul nepretuit de a-mi supraimpodobi partenerii. Si vine ziua aceea a luciditatii, cand ma trezesc din visare si vad ca sunt de fapt foarte goale cracile pomului. Si normal ca ma cuprinde dezamagirea. Dar am mai invatat un lucru important de-a lungul vietii, sa nu dau vina pe altii. Imi asum greseala, eu am ales. Ce m-a salvat totusi, de fiecare data, de la a suferi prea tare, a fost faptul ca sunt foarte cerebrala. Sunt si o romantica incurabila, pot sa ma las usor dusa de val, dar daca simt ca ceva nu e in regula, ma adun foarte rapid si lucid. Si apoi, mai e si profesia, in care investesc in momentele de cumpana totul. Cum simt ca-mi da tarcoale o melancolie sau o depresie, cum ma apuca brusc un dor de treaba si nu mai am timp sa-mi plang de mila.

Dumnezeu, familia, prietenii

- Care sunt valorile care te calauzesc la varsta asta?
- Fara sa fiu o fanatica religioasa, Dumnezeu e pe primul loc. Cine nu e constient ca exista un Dumnezeu deasupra tuturor e un ignorant. Mi-e tot mai clar ca toti suntem o farama de Dumnezeu si a nu ne iubi pe noi insine inseamna a nu-l iubi pe Dumnezeu. Iar daca nu ne iubim pe noi insine, nici nu putem darui iubire. Pacea interioara vine si ea din iubire si din respect pentru tine insuti si ea e cea care-ti da forta sa mergi mai departe. Sigur ca mai am si eu rabufniri. Dar sunt scurte, pentru ca nu-mi mai dau voie sa fiu suparata mai mult de cinci, zece minute. Apoi regret ca m-am lasat cotropita de furie, care imi ia din forta si din lumina. Si ma cert singura pentru asta.
- Familia, prietenii, au fost si ei un punct de sprijin?
- Familia mea inseamna in momentul asta mai ales fiul meu, Ioan. E un copil extraordinar de bun, de ambitios. A crescut cu maniere alese, cu o politete atipica tineretului de azi si cu muzica buna. Ioan a castigat la 18 ani campionatul national de culturism din Olanda. A mostenit de la mine pasiunea pentru sport. Eu si acum am bicepsii tari si abdomenul plat. Am facut toata viata mea sport, gimnastica, judo, volei si, pana pe la 17 ani, le-am facut de performanta. Acum fac doar de intretinere. Tatal meu traieste inca. De la el am mostenit o voce generoasa, cu volum puternic si cu un ambitus demn de invidiat. De altfel, in familia noastra toata lumea are voce, nici unul nu falseaza. Mai sunt surorile mele, dintre care cu una chiar locuiesc. Am fost mereu apropiate si m-au ajutat foarte mult atunci cand Ioan era mic si eu alergam prin turnee. Apoi sunt prietenii mei. Fara un partener poti trai bine mersi, dar fara prieteni e imposibil. Printre ei este, evident, si Crina, pe care o stiu de cand eram copila si mergeam amandoua pe aceeasi strada spre scoala de muzica. Am revazut-o apoi la 16 ani, la o serata a parintilor ei, care se intampla in casa unor prieteni. Eu eram asezata strengareste, pe jos, cu Motu Pittis si Doru Stanculescu, cu blugi evazati si o alura foarte hippie. Ea era in rochie de voal si s-a apropiat foarte timid si ne-a intrebat daca poate sa stea cu noi.
- Care sunt lucrurile pentru care traiesti?
- Oooh, dar merita sa traiesti pentru tot ce vezi cu ochii! Vezi cateodata un peisaj in care simti ca ai vrea sa te topesti de frumos ce e. Cum sa nu ti se umple inima de bucurie ca esti viu atunci? Daca deschizi ochii mari si privesti in jurul tau, gasesti o multime de motive. Oamenii care stiu sa priveasca se bucura mai mult si traiesc mai frumos. Ceilalti sunt tristi si inchisi in ei, se cufunda in rutina si se duc spre moarte, in pas marunt si egal. Si mai important e sa te intrebi pentru ce traiesti, pentru ca pe pamantul asta toti venim cu o anumita misiune: fie sa avem grija de cineva bolnav, fie sa ne ridicam spiritual, fie sa cream ceva, daca avem un har. Si sa realizam macar jumatate din ceea ce stim ca ar trebui sa facem. Fericirea e momentul acela scurt si intens cand reusesti ceea ce-ti propui. E ca un raspuns la o asteptare indelungata. Si, bineinteles, merita sa traiesti ca sa iubesti. Iubirea e de foarte multe feluri. E iubire pentru copii, pentru frati, pentru parinti, dar si iubire pentru meserie. Si toate astea alcatuiesc un cerc frumos. Daca una singura nu exista, nu mai e cerc, si asta inseamna ca nu intelegi iubirea in sensul ei profund crestin, de iubire pentru tot ceea ce te inconjoara.
 

Dana Andronie 13 februarie 2007 – Jurnalul National

"Oua de roua" au dat roade in "Vino aici"

Zece piese, si tot atatea posibile hit-uri. Un album de folk "altfel". Autor: Zoia Alecu. Primele versuri le-a scris la noua ani. Pe la 15 ani a simtit nevoia sa si cante. Acum, la maturitate, a simtit ca este o datorie de onoare sa-si scoata primul album. "Vino aici" va fi lansat asa cum se cuvine vineri, la Backstage, de la ora 19:00.

S-a dus pe ascuns sa doneze sange pentru a castiga niste bani. Voia sa-si cumpere o chitara, fara sa afle parintii. Avea cunostinta de Marcela Saftiuc, de Doru Stanculescu si facuse marea ei descoperire: ea trebuie sa compuna si sa cante. Acum are peste 200 de texte impartite pe la diversi artisti. Recunoaste ca s-a risipit. Pana in ziua de azi, cand s-a adunat (in zece bucati) intr-un album. "Cu piesele n-am fost foarte generoasa. Mi-a fost lene sa ma duc sa le declar la Uniunea Compozitorilor". Primul care i-a spus "vino aici" a fost Ovidiu Komornyic, cel care a crezut ca merita sa o lanseze cu un album de autor, la casa lui, Ovo Music.

Mai are ceva de spus

Jurnalul National: Dupa cati ani de activitate intensa - sau relaxata - iti scoti album?
Zoia Alecu: Ha, ha, ha! Dupa multi ani. Acesta este, intr-adevar, primul meu album de autor. Aproape 20 de ani am fost cu Sfinx si nu am avut timp si stare sa ma concentrez asupra acestui lucru. Desi mi-as fi dorit de acum opt ani sa scot un album. Dar se vede treaba ca abia astazi am cumulul necesar de experienta pentru acest produs.
Jurnalul National: In ce an te-ai lansat?
Zoia Alecu: In 1973.
Jurnalul National: Sunt 34 de ani in care te-ai "antrenat" pentru primul tau album!
Zoia Alecu: Zece ani am bantuit prin lume, impreuna cu Sfinx. Deci nu se pun. Iar pana in 1986 era foarte greu sa-ti scoti un produs.
Jurnalul National: Te astepti sa castigi bine pe seama ta?
Zoia Alecu: Acest album nu l-am scos pe piata pentru a ma imbogati. Am considerat ca este o datorie de onoare sa-l fac. Si am simtit ca mai am de spus niste lucruri care inca n-au fost rostite in lumea muzicii.

Canta pe pilot automat

Jurnalul National: Cea mai "varstnica" piesa de pe "Vino aici" este "Oua de roua"?
Zoia Alecu: Da. Am zece piese, iar "Vino aici" - melodia care da numele albumului - s-a nascut asta vara. Intai am compus muzica. Apoi am facut peste cinci variante de text. Nu ma satisfacea nici una. Cand ma apucam s-o cant, nu mi se arata! Orice piesa pe care o compun trebuie sa treaca prin filtrul sufletului meu. Trebuie sa o pot canta pe pilot automat. Adica sa nu am probleme de memorie. Ea trebuie sa vina din suflet. Toata viata mea asa am cantat. De cate ori am facut o piesa noua, am preferat sa n-o cant pe scena decat atunci cand eram sigura ca o stiu pe dinafara si daca ma trezeai din somn. Ea trebuie sa faca parte din mine, din universul meu interior! Dupa nenumarate incercari am ales versiunea: "Vino aici, spune-mi tot ce ai / Si de ce nu poti sa mai stai / Lasa tot ce e trist in tine, / Vino aici, vino langa mine / Tu doar inchide ochii / Si lasa-te pe umarul meu / Inchide ochii / Si lasa-mi mie tot ce e greu, prietene / Plansul tau poti sa mi-l dai mie, / Il primesc cu bucurie, / Vom trai totul impreuna / Si mereu vom trece de furtuna". In momentul in care am scris versurile cred ca aveam mare nevoie de un umar pe care sa pun capul si sa uit pentru o vreme de plata facturilor, de hara, de ura, de probleme! Sa pot sa le transfer pe umerii altuia, pentru o zi sau macar pentru o ora. Iata ca aceasta stare am reusit s-o transmit in acest cantec. Stiu ca eu am aceasta disponibilitate de a oferi umarul meu cui are nevoie.
Jurnalul National: Cine a botezat "copilul"?
Zoia Alecu: Ovidiu a zis ca "Vino aici" este cel mai potrivit pentru numele "copilului". A facut urmatoarea remarca: "Ai reusit sa transmiti pace! Din tine curge linistea sufleteasca. Cand te aud, parca simt ca plutesc". N-a fost singurul care mi-a comunicat ceea ce a simtit cand m-a ascultat. Si prietenii mei au avut aceeasi stare!
Jurnalul National: La lansarea vietii tale vei canta?
Zoia Alecu: Da, voi canta live, asa cum am facut tot timpul. Mi se pare lipsa de bun simt si de profesionalism sa mimezi. Iar eu pretind ca sunt profesionista, dupa 30 si ceva de ani de stat pe scena.